Despre Dezvoltare Profesională vorbim mult. Vorbim des. Fiecare om cu care am avut sanșa să discut despre traseul profesional vrea să se dezvolte.
Dar ce înseamnă dezvoltarea? Cum îți dai seama că te dezvolți? Ce textură, ce culoare, ce atitudine și rezultate crează această dezvoltare despre care vorbim așa de mult?
Interpretarea pe care am întâlnit-o în multiple situații aseamănă dezvoltarea cu urcarea unei scări, într-o piramidă. Cu cât urci mai sus, cu atât ai mai multă putere și valoare. Și control, foarte important. Dezvoltarea este, în acest caz, o promovare continuă. Și treapta pe care stau acum este nivelul meu de dezvoltare. Mă reprezintă, cum s-ar zice.
Odată ce ai urcat, trebuie să fii atent ca nu cumva cineva să îți ia locul. E un fel de care pe care. O bătălie care lasă loc foarte puțin (spre deloc!) cooperării și tihnei. Nu este loc de odihnă și relaxare chiar dacă stai bine pe scaunul tău. Oricând cineva poate să fie dispus să ți-l ia. Cei de dedesubt îți vor locul. Cei de deasupra vor să stai unde ești. Te pot ajuta să urci încă o treaptă doar dacă asta îi ajută și pe ei să urce. Deschiderea, atâta cât este, dacă este, are aproape tot timpul un interes.
Piramida, ca structură, îi ține aproape pe oameni. Aproape, în sensul de înghesuiți, pentru că fiecare se simte și trăiește singur. Sinele profund, interior, se jelește de singurătate căci conexiunea vie, autentică, caldă, este aproape imposibilă în piramidă.
Această definiție dată dezvoltării, această piramidă, cu toate straturile ei, pare coerentă și promite, la fiecare treaptă: împlinire, confirmare, siguranță, valoare, importanță. Promite convingător, dar nu oferă nimic din toate astea.
Această definiție îi poate face pe cei care rămân la un anumit etaj mai mult timp să se complexeze. Sunt percepuți ca prea puțin ambițioși, șterși, fricoși, conservatori. Cei care sar prea repede de la un etaj la altul sau dintr-o piramidă în alta sunt superficiali, prea ambițioși, instabili, neserioși.. Odată ce am abordat această definiție, primim la pachet o politică și un cântar al valorii profesionale la care trebuie să ne raportăm.
Piramida este o poveste. Una strașnică. Devine realitate pentru că oamenii cred în ea. Am gestionat multe CV-uri împreună cu colegele mele. Numai anul trecut să fi fost câteva mii. Nu pot să vă spun pe câte am citit expresia de promovare continuă. Mda, piramida are o poveste puternică. Avem nevoie de ea, cu siguranță. Sau am avut. Depinde.
Ca orice poveste, are o fundație. La bază are mai multe idei pe care se sprijină. Jucând în diverse piramide mai mulți ani, am simțit și am verificat, pe propria mea piele, falsitatea și inconsintența anumitor idei, cum ar fi…
- Ca să îți ocupi locul pe scaun, trebuie să meriți, trebuie să dovedești. E greu, trebuie să fie greu!
- Oamenii se împart în straturi, în categorii. Dacă vrei să fii important (sau valoros), promovează! Dacă vrei să fii văzut, să fii auzit, să ai bani, resurse, putere, promovează! Este singura cale.
- Și una din cele mai subtile idei (dar foarte tare) este că omul poate controla Viața, Existența. Omul poate controla alți oameni (se numește coordonare). Omul, cu cât este mai sus în piramidă, poate controla Viața, oamenii, natura, după bunul său plac sau, organizațional spus, conform bugetului riguros și foarte deștept planificat!
Acum vă împărtășesc o altă poveste. Tot despre Dezvoltare. Dar cu alte nuanțe.
Este povestea unui fir de apă care izvorăște la munte. Este un fir subțire la început. Aparent fragil, dar foarte vioi și puternic. Își croiește drumul curgând printre pietre, pământ, iarbă și flori. Ritmul său de curgere este influențat de natura în care s-a născut. Când vioi, când lent, ritmul nu poate fi forțat și nici nu poate fi încetinit. Experiența, călătoria sa, este unică.
În curgerea sa întâlnește alte fire de apă, alte izvoare. Această curgere împreună, această conexiune, vie, caldă, autentică, îi hrănește miezul. Simte, ascultă, învață, primește și dăruiește. Cunoaște și se recunoaște pe sine oglindit în ceilalți. (Își) Recunoaște valoarea, sensul, darurile. Își recunoaște vulnerabilitățile, micimile, mizeriile. Își asumă ceea ce trăiește, lasă ce nu are nevoie, se spală, curăță. Curge, se dezvoltă și recunoaște zeci, mii, milioane de alte fire de apă. Se întoarce acasă, se revarsă în mare și împărtășește ce a trăit.
Pentru că totul se naște dintr-o sau cu o poveste…
