Merg pe o cale cu inimă. Sunt nenumărate daruri care mă așteaptă și mă hrănesc pe calea inimii mele. Viața mă îmbrățișează și mă iubește. Soarele îmi aduce claritate și căldură. Pământul rodește delicii sănătoase perfect aliniate nevoilor corpului meu. Apa curge în mine, mă mângâie, mă înmoaie și mă curăță. Păsările cântă. Pădurile și animalele adăpostite în ele povestesc povești nebănuite. Întreaga creație este o simfonie sacră. Fiecare entitate, mică sau mare, deschisă sau închisă, are o valoare neprețuită.
Deschiderea este magnifică. Și este un act interior. Nimeni, niciodată, nu poate intra în universul meu interior. Fără să îi deschid eu ușa. Am ajuns aici, acum, deschisă, savurând curgerea tihnită a vieții, trecând prin strâmsoarea aspră și dureroasă a închiderii. M-am baricadat și am construit ziduri înalte, colțuroase, create să mă protejeze de viața pe care o percepeam periculoasă. Mi-era o frică teribilă de oameni, animale, păduri, de tot ce există.
Viața se simte moale, lejeră, simplă, armonioasă în deschidere. Când alunec într-o îngustime îmi dau seama imediat. Brusc viața devine complicată, aspră, tare, tensionată. Corpul devine rigid, acid, se inflamează. Doare. Știu că a fi deschisă sau închisă este o alegere. Interioară, întotdeauna.
Nutream o dorință de răzbunare și ură pentru dureri știute și neștiute. Mâncam lacom, mult, pe nemestecate. Nu era un act de hrănire a corpului. Mai degrabă mușcături agresive din viață. De altfel, corpul îmi crea repulsie. Acum știu că era atitudinea mea față de energia feminină. Mi-am tratat corpul aspru, fără să îl cunosc cu adevărat. El mi-a servit în continuare și m-a iubit cu răbdare. Ca o mamă grijulie și încrezătoare, iubitoare și blândă, fermă și puternică.
Am stat la taraba cu gogoși ani de zile. Cerul gurii mi-a dictat stările, experiențele, emoțiile. Gogoșile sunt iluzii, aparent gustoase, dar nu respectă și nu iubesc corpul nimănui. Ca de altfel multe din preparatele create de oameni. Am gătit diverse mâncăruri complicate, fără noimă, crezând arogant că știu mai bine decât natura însăși ce are nevoie cu adevărat corpul meu. Am gătit complicat și ca să îmi ocup timpul, viața.
Din școală am pus biciul pe minte. Vream să cuceresc științele și sistemele lumii. Să posed iluzii ca titluri, diplome, funcții, venituri și pământuri. Să fie ale mele! Să devin importantă. Foamea de putere și faimă m-a ademenit și m-a sedus de foarte multe ori. Acum știu că era atitudinea mea față de energia masculină. Am învățat apoi că nu am nevoie să posed nimic. Viața are grijă de mine întotdeauna și îmi oferă generoasă dreptul de a folosi resursele sale. Asta nu mă face proprietară pe nimic. Nici copiii mei nu sunt ai mei. Eu s-au născut prin mine. Și da, pot învăța de la mine multe lucruri. Dar și mai multe și mai profunde pot să învăț eu de la ele. Dacă aleg să mă deschid, surprinzându-le frumusețea, strălucirea, măreția.
Am jucat foarte-foarte bine rolul profesoarei. Am avut pretenția că știu să educ, să dau sugestii, să-i învăț pe ceilalți ce să facă și cum să fie, să coordonez. Am avut arogant pretenția să schimb lumea, pe ceilalți, așa cum gândeam eu că trebuie. M-au atras din tinerețe sistemele școlare care pretind că învață copiii mai bine decât știu și pot ei înșiși. Sisteme care au dezbrăcat copiii de responsabilitatea propriei lor educații și au transformat viața lor într-o cursă idioată și fără inimă. Da, când am devenit mamă, m-am trezit din joc. Uff, a usturat trezirea asta! Dar ce șansă minunată pentru fete să dau un pas în spate și să le permit, cu încredere, să-și creeze singure experiențele de joacă, adică de învățare, de care au nevoie. Respectându-le ritmul, unicitatea, preferințele. Adică respectându-le VIAȚA.
Merg pe o cale cu inimă. Sunt nenumărate daruri care mă așteaptă și mă hrănesc pe calea inimii mele. Viața mă îmbrățișează și mă iubește. Soarele dăruiește claritate și căldură. Pământul rodește delicii sănătoase perfect aliniate nevoilor corpului meu. Apa curge în mine, mă mângâie, mă înmoaie și mă curăță. Păsările cântă. Pădurile și animalele adăpostite în ele povestesc povești nebănuite. Întreaga creație este o simfonie sacră. Fiecare entitate, mică sau mare, deschisă sau închisă, văzută sau nevăzută, are o valoare neprețuită.
Mulțumesc din inimă pentru imagine, Stefan Keller Pixabay!
