Pretenția. Bine ales cuvântul. Se potrivește și zgârâie la auz. Reflectă întocmai substanța.
Am hrănit o grămadă de pretenții. Pretenții de la ceilalți, de la mine, de la părinți, de la copii, de la parteneri, de la vreme, de la natură, de la organizații și echipe, de la șefi, de la societate, de la viață, de la Dumnezeu. Nu cred că mi-a scăpat careva 😊
Dacă mă uit mai bine, sub pretențiile de la suprafață, este o rădăcină. Este o sâmânță care a rodit, sădită de mâinile mele. Sâmânța rodește și vrea să iasă afară, caută o ieșire. Și iată, pretenția este „ușa”.
Pretenția este doar un pretext de fapt. Ea în sine nu are consistență. Este o coajă care ascunde un miez. Și miezul, da, merită atenție sporită.
Sub pretenția de vreme frumoasă, se ascunde o atitudine posacă, acră, rece, scăldată în micimi mici de tot felul. Sub pretenția, într-o echipă, pentru un manager corect și generos stau micimi mai groase ca frica de a cere, frica de a refuza, lașitate, aroganță, dificultatea de a primi (Doamne, ce m-a mai tăvălit pe mine primitul!),… Astea sunt mai aspre, se manifestă subtil și mie mi-a luat ani buni să mă prind de mecanisme. Și chiar și acum, la cei 38 de ani proaspăt împliniți, mă fură uneori 😊
Pretențiile ascund micimi mici și mari, prostie, gândire simplistă, lipsă de responsabilitate, frici grele. Sunt ca niște „gheare” cu care pot să zgârii realitatea. Este adevărat că sunt șubrede și că nu schimbă nimic din ceea ce susțin, dar pot constitui niște pretexte bunicele. Cu care eu m-am mințit mult timp. În adâncurile mele declarasem război lumii care în suprafețe se vedea prin numărul și diversitatea pretențiilor.
Am crezut că maturitatea este un mușchi. Pe care îl pot antrena și uite așa devin matură. Acum am altă perspectivă. Maturitatea mea depinde de toate aspectele mele. Este vie, dinamică și se modifică în funcție de ceea ce trăiesc. Ca un exemplu foarte simplu, văd maturitatea ca viteza la o mașină. Depinde de toate părțile care compun mașina. Fiecare componentă influențează viteza mașinii. Totul contează și fiecare parte are valoare și sens.
Recunosc în mine tot timpul aspecte mai coapte și aspecte mai crude. Nu pot să zic dacă sunt matură sau nu. Pot însă să confirm că sunt sunt capitole ale vieții unde maturitatea mea este consistentă. Și sunt capitole unde nu. Și cum îmi dau seama unde sunt zonele crude, necoapte? Este simplu. Se ascund sub pretențiile de care vorbeam.
Și apoi, pot să aleg, în fiecare moment, să dansez cu pretențiile mele sau să-mi asum ce este dedesubt. Și să-mi cresc acele aspecte necoapte. Să le dezvolt. Cu adevărat. Așa cum aud în fiecare proces de recrutare în care particip, ne dorim să ne dezvoltăm. Dezvoltarea integrală, sănătoasă și temenică atinge atât suprafețele, lumea formelor (cum îmi place să o numesc uneori), cât și adâncurile. „Grădina interioară” are plante, flori, vietăți ce se văd. Și tot ce se vede la suprafață are rădăcini. Fiecare plantă este susținută de o rădăcină (interioară). Ei bine, dezvoltarea înseamnă și lucrul cu rădăcinile. Nu doar promovări și măriri de salariu. Care au sensul lor. Dar din rădăcini pleacă totul.
Cred că realitatea mea este exact ce am nevoie. Ce am creat. Ce merit. Dacă vreau să schimb ceva, încep prin a primi plenar și asumat tot ce sunt astăzi. Faptul că realitatea mea este creația mea face parte din Adevărurile mele fundamentale, pe care cu bucurie îl împărtășesc fără să simt nevoia unei confirmări externe sau dezbateri.
Am citit poate sau am auzit undeva o expresie care mi-a rămas în inimă și azi mi-am amintit de ea, dar nu rețin sursa… „Dacă acest adevăr nu este adevărat, nu am pierdut nimic. Dacă se dovedește adevărat, am câștigat totul!”