Când merg pe calea inimii mele, drumul este lejer și curgător. De câte ori mă abat și rătăcesc prin hățișuri, viața devine greoaie și aspră. Sunt promisiuni pe care ego le pretinde și le întinde sub pașii mei. Și am avut nevoie să trăiesc pe pielea mea adevărul. Am avut nevoie să intru în hățișuri și să simt ce este acolo.
Un adevăr pe care îl diger lent este că ego nu are nimic de dat. Pentru că este gol. Nu are nimic de dat pentru că nu primește nimic. Este închis. Are pretenția că se descurcă singur și singura lui miză este propria conservare. Face totul ca să-și conserve existența. Totul.
Pentru că este gol și nu contribuie cu nimic, are nevoie să se prefacă, să mimeze că muncește, că dăruiește. Și așa m-am pomenit cu o viață plină de treburi. Și munca mea era o muncă demonstrativă. Nu ratam nicio ocazie în care să subliniez importanța și “greutatea” muncii mele. Dar eu știam că munca mea este goală. Că nu are conținut. Și frica că ceilalți or să se prindă mocnea în adâncurile mele… și atunci îi țineam pe toți la distanță…
O cursă pe care ego mi-a întins-o de nenumărate ori (și am mușcat din plin căci aveam nevoie!) era iluzia că răzbunarea o să-mi vindece rănile și o să-mi umple golurile adânci. Din viața asta și poate și din altele. Credința că dacă o să-i plesnesc și eu pe ceilalți așa cum am fost plesnită, dacă o să-i domin așa cum eu am fost dominată, dacă o să-i dezbrac de putere așa cum eu am fost dezbrăcată, asta o să mă vindece și o să-mi aducă fericirea. Cu sufletul adormit și amorțit, am rătăcit ani și ani având credința că trebuie să-mi fac dreptate. Și că dreptatea mă va mântui. Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte! îmi șopteam din adâncuri.
Acum știu că lupta mea pentru dreptate îmi hrănea propriul ego, propria cazemată. Răzbunarea nu aduce nimic. Întreține lupta și înnoiește rănile, adâncindu-le de fiecare dată. Și golul devine mai adânc și mai adânc.
Inima mea știe ce am nevoie. Și ascultând-o, dezvălui în mine adevărurile de care am nevoie ca să mă vindec. Aleg să ascult acum. Să mă ascult. Aleg să simt. Să mă simt.
Acum știu că inima fiecărui om știe ce are nevoie. Și nimeni nu poate ști mai bine ca tine ce ai tu nevoie. Este valabil chiar și pentru copii. Da. Copilul știe cel mai bine ce are nevoie să învețe, să se joace, să exerseze, să exploreze, să dezvăluie, să simtă, să rafineze… Pretenția adulților din jur de a coordona viața și educația copiilor (aparent foarte ușor de dominat, nu-i așa? căci au corpul atât de mic!) nu are legătură cu binele copiilor. Are legătură cu dureri adânci și cu înclinații egotice de răzbunare.
Am deplină încredere că realizăm, fiecare la timpul lui, că nu putem dărui nimic din ce nu primim. Am încredere că ne trezim. Că ne ascultăm și că ne simțim cu adevărat inimile. Că lăsăm carcasa egotică să se dizolve.
Ne deschidem aripile….urmând calea sacră a inimilor noastre, adevărata noastră vocație! Este timpul, oameni buni! Este timpul…
Imagine de Christine Sponchia de la Pixabay
