Încrederea este o curgere sacră. Este un dar care curge prin noi în fiecare clipă. Tot ce atinge în interior această curgere crește.

Dedic scrierea asta Copiilor lumii. Cu încredere că învățăm să le onorăm prezența, iubirea și generozitatea. Copiii au încredere deplină în noi. Au răbdare. Ne primesc în inimă exact așa cum suntem. Fie să ne lăsăm inspirați de lumina lor pură și să ne aducem aminte cine și ce suntem cu adevărat! Fie să lăsăm educația să curgă în inima fiecărui copilul în felul și ritmul său sacru și unic. Dizolvând pretenția că știm noi mai bine. Și recunoscând cu smerenie că de fapt NU ȘTIM.

Privind lumea cu ochii curați și limpezi. Minunându-ne… asemeni Copiilor Lumii!

Atunci când te doare viața, când ai căzut și ai fața toată în pământ, când mintea-ți turuie înnebunită pe repeat o idee îngustă… când reușești să ridici ușor ochii din pământ și te hotărăști să ceri sprijin, eu te văd și îmi pasă de tine. Și chiar dacă anumite gesturi, vorbe, acțiuni încă îmi for fi stângace… o să-mi simți prezența autentică.  La fel ca rănile trupești și sufletul nostru are nevoie de îngrijire. Îngrijire blândă, vindecătoare, curată. Aceste este angajamentul meu față de mine și față de tine. Să fiu prezentă. Aici. Acum. Să mă simt, adică să te simt. Să mă recunosc, adică să te recunosc. Să hrănesc conexiunea vie cu tot ceea ce este.

Toți suntem unul și simțim această apartenență la marele suflet după ce ne întoarcem acasă. Treziți și întorși acasă, se stinge războiul din noi și se vindecă o rană în interior (poate printre cele mai adânci). Rana creată de credința că lumea este în afara noastră. După ce m-am trezit, nu mă mai duelez cu realitatea, cu ceilalți, pentru că acum știu că eu sunt lumea. Cât timp m-am simțit separată de întreg, am putut să experimentez labirintul aspru, colțuros al singurătății și m-am războit în diverse forme cu exteriorul. Boala SS am numit-o. De data asta, SS vine de la Sunt Separată. În suprafețe m-am simțit Specială. Și când am căutat în rădăcini am găsit sub Sunt Specială – Sunt Separată.

După ce omul și-a auzit muzica sufletului, recunoaște imediat imitațiile. Și nu-și mai vinde energia sacră, prețioasă, pe stări temporare și artificiale… Am încredere că fiecare om se trezește. În ritmul său. Așa cum am spus, trezirea este inevitabilă. Dar nu poate fi forțată. Cel mai prețios dar pentru un om dependent este să-l însoțim cu încredere și răbdare. De asta are nevoie. De încrederea noastră că experiența îi servește. În profunzime. În evoluția sufletului său.

Am încredere că fiecare dintre noi își amintește, la momentul potrivit, PENTRU CE este aici. Această trezire este urmată de moartea a tot ceea ce credeam că suntem. Ca să putem apoi RENAȘTE ca ceea ce suntem cu adevărat.

Așa cum vorbeam cu o dragă prietenă și colaboratoare (împreună cu care am creat un proiect fabulos despre care vom povesti curând…), toate ideile și trăirile care apar într-un cerc de oameni, indiferent de vocea care le emite, sunt rezultatul și meritul tuturor celor prezenți în grupul respectiv. Este conexiunea cea care permite inspirația. Este despre împreună!
Acest principiu se aplică și în experiența mea de la radio. Toate ideile împărtășite sunt ecoul conexiunii create împreună cu Alexandru și comunitatea de ascultători deschiși, inimoși, receptivi.
Este despre vocație, încredere, putere și claritate. Da, este și despre bunătate! Mă înclin!

Există diferite scurtături de la calea cea dreaptă. Sunt ca niște văi. Unele sunt mai simple, altele sunt foarte provocatoare. Indiferent în ce vale rătăcim, nu suntem niciodată provocați de puteri mai mari ca noi. Evident că ne ia un timp să ne dăm seama de asta. Dar nu-i grabă pentru că viața nu e concurs. Și sufletul nostru are un ritm propriu pe care Existența îl onorează și nu îl forțează. Trăim momente line și momente aspre. Dar nu-i bai pentru că viața nu este o curgere de mângâieri. Și nu trebuie să ne simțim minunat tot timpul (așa cum am crezut mult timp). Căci cum am putea recunoaște bunătatea dacă nu am gusta răutatea.

De fiecare dată când recitesc Barbă albastră îmi aduc aminte că singura cale prin care pot să transform demonii interiori este să-i recunosc. Chiar dacă ceea ce văd, aud și simt este greu de digerat. Este singura cale… prin care pot să transform, asemeni păunului, otrava în frumusețe.

Sensul există. Curge în lume și în inimile noastre. Cu toții putem avea momente, perioade, în care să nu simțim acest sens, ci mai degrabă un gol interior (un vid existențial cum îl numeste Viktor Frankl). Sensul nu are nevoie să fie construit, ci recunoscut. Am încredere că din ce în ce mai mulți oameni realizează că relația cu Vocația noastră devine din ce în ce mai împlinitoare nu doar acumulând noi și noi cunoștințe și abilități, certificări și specializări. Relația cu Vocația ne invită simultan să facem curățenie în credințele noastre. Și să reformulăm toate ideile și convingerile care ne împiedică să simțim și să recunoaștem SENSUL.

Și de unde viața părea strâmtă și aspră, devine moale și blândă. Mizeria se transformă în frumusețe. Aroganța în smerenie. Ipocrizia în integritate. Minciuna în Adevăr. Ura devine Iubire. Și suntem salvați! Cu Adevărat.

Am încredere și răbdare pentru că știu că ordinea se naște din haos și nu-mi mai este frică de întuneric. Pentru că da, mi-am spus multe. Și despre lumină. Și despre întuneric. Și despre viață și despre moarte. Ca să recunosc acum că de fapt nu știu mai nimic despre universul meu interior. Și acum vreau să cunosc. Vreau să explorez cu adevărat cine sunt sau mai bine zis ce sunt…

Totul se leagă. De exemplu, un ficat intoxicat îngustează mintea. Mintea îngustă închide inima.
Bunătatea, frumusețea, iubirea există. Pot fi trăite, simțite. Doar în corp. În corp curat, sănătos!

Această zicere este un exercițiu interior de curățenie și repoziționare față de Prietenie, adevărata prietenie. Avem nevoie de prieteni, da. Și întotdeauna avem prieteni. Este mesajul pe care l-am primit astăzi și una din mantrele mele de acum. Mulțumesc, CoDa!

Credințele constituie miezul și sursa experienței noastre. Când realizăm asta, nu mai zgâriem realitatea ci ne întoarcem cu atenția în interior. De acolo pleacă totul. Acolo este adevărul. Și cheia pentru orice schimbare ne-o dorim.

Existența mi-a arătat, mai ales în acest an, că fiecare om are o “greutate” egală. Fie că își dă seama sau nu. Și mai mult, că nu putem accesa bucuria și grația în interior fără să ținem cont de toți cei implicați și atinși de acțiunile și non-acțiunile noastre. Nu pot să mut gunoiul casei mele la vecini și așa să cred că mă pot bucura (cu adevărat) de o curte curată. Nu merge. Pot să mă mint. Pot să mă prefac (și să-mi pun o mască). Dar a venit timpul să recunosc că nu merge.

Intuiesc că toți cei care stabilesc termene „ambițioase” (a se traduce cu nerealiste) pentru sine și/sau pentru echipele lor o fac dintr-un spațiu arogant, întunecat și îndurerat. Ca și cum noi am avea puterea să creștem sau să încetinim viteza de rotație a pământului. Toate lucrurile în viață au un ritm al lor. Și întotdeauna când grăbești acest ritm, rezultatul este mai slab pentru că nu are cum altfel. Ca să te miști repede, devii superficial. Este singura cale.

Zeificarea științei nu se poate face decât dacă dezbrăcăm natura și corpul uman de putere. Și așa îmi explic atenția exagerată pe care o primesc anumite medicamente. Și toată zarva creată artificial în jurul lor. Și când apar controverse, știința zeificată se bombează și se inflamează imediat.

Pentru că da, disponibilitatea de a integra și prețui diversitatea (viața în toate formele ei) este un mușchi pe care în rolurile-zeu nu îl antrenăm.

Viața se simte moale, lejeră, simplă, armonioasă în deschidere. Când alunec într-o îngustime îmi dau seama imediat. Brusc viața devine complicată, aspră, tare, tensionată. Corpul devine rigid, acid, se inflamează. Doare. Știu că a fi deschisă sau închisă este o alegere. Interioară, întotdeauna.