Deschiderea cu care ați primit ultima mea scriere, Rămas bun, București!, mă impresionează. Mi-am validat intuiția că în multe inimi răsună chemarea pământului. Ne cheamă sufletul Acasă. Este timpul…
Când s-a născut intenția de a pleca din București eram convinsă că noi vom alege pământul unde vom trăi mai departe. Și am învățat că de fapt este invers. Pământul ne alege pe noi. Și de unde credeam că vom ajunge pe lângă Sibiu… iată-ne așezați, de câteva zile, în Poiana Rozelor (Rosenau), în Râșnov.
Această schimbare profundă mă pune față în față cu adâncimile mele cele mai adânci. Pe măsură ce scormoneam prin lucruri și selectam ce luăm mai departe și ce nu, puteam să pătrund în lumea dinăuntrul meu, în experiențe foarte vechi și să-mi recunosc credințe și dureri altfel inaccesibile. Nu este comod să stai cu casa întoarsă, dar este o oportunitate grozavă de a te excava în interior. Este un exercițiu de cunoaștere de sine fabulos.
Am descoperit în mine roluri, identități groase, săpate în oasele mele, de care nu eram conștientă și pe care aleg să le dizolv. Căci nu mai am nevoie de ele. M-am crezut mult timp un intrus pe pământ. O posibilă cauză (dar poate nu singura) este respingerea pe care am trăit-o în copilăria mea mică din partea familiei. Mi-am spus că nu am ce să caut aici pe pământ din moment ce nu sunt dorită. Și mi-am pus această mască pe care am purtat-o în mine, pe față, sub piele, zeci de ani. Eram convinsă că am greșit planeta când m-am născut, că nu am ce să caut aici. Că oi fi un soi de extraterestru… sau rodul unei defecțiuni ale creației!
Un alt rol pe care l-am îmbrățișat, conectat cu rolul intrusului, este rolul servitoarei. Dacă nu am ce să caut aici, măcar să mă fac utilă. Să fiu folositoare oamenilor și așa poate mă vor accepta până la urmă. Că trebuie să merit să fiu aici, că trebuie să dovedesc. Trebuie să FAC ceva, să fiu CINEVA. Obsesia pentru faceri mi-a făcut zdrențe mintea și viața. Și trupul. Față de care manifestam un dispreț gros. Și se vedea în felul în care îmi tratam corpul – templul sufletului în această viață.
Tind să cred acum că un mod relevant de a cunoaște un om este la masă. Doar observând ce și cum mănâncă un om poți să-i vezi adevărata față. Nu mă miră faptul că multe din tranzacții se organizează în jurul unor mese. Și nici că ne petrecem sărbătorile în jurul unor mese. Căci la masă se vede totul, unde suntem și cum suntem. Tot ce ținem sub măști (mă refer la alea de sub piele), oricât de bine și adânc le-am lipit de față.
Rolul servitoarei a născut în mine un alt rol, foarte puternic, rolul proprietarului. Proprietarul nutrește pretenția de a AVEA, de a poseda oameni, relații, case, pământuri, firme… Este cel ce se gudură interior de plăcere când rostește ALE MELE, având credința că mai mult înseamnă mai valoros, mai special, mai important… Nevoia de a poseda se hrănește din dureri adânci, din necunoaștere și din închidere (ce naște sărăcie interioară).
Deloc întâmplător, sunt însoțită în această perioadă de cartea Dr. Shefali, Cartea femeilor care merită mai mult (titlul original din engleză este A Radical Awakening). Este o carte monument. Recunoștință, Lelia, drag suflet prieten, pentru acest fabulos dar!
Dacă teaca n-ar fi ocupată de sabie, ar rămâne liberă.
Dacă tolba n-ar ascunde săgețile, ar fi goală.
Dacă cochilia n-ar îmbrățișa scoica, ar rămâne găunoasă.
Una are nevoie de alta, pentru valoare și scop,
Niciuna nu este completă fără cealaltă.
Pag 51
Toate aceste roluri și identități mi-au servit. Am reușit prin ele să gestionez experiențe provocatoare. Și am învățat cu aceste roluri lecții neprețuite. Lecții ce nu-mi erau accesibile altfel. Aveam nevoie să trăiesc aceste roluri. Ca să pot recunoaște adevărul din spatele lor.
Topind aceste aspecte în mine, este nevoie să cuprind și să conțin toată durerea ce se ascunde sub ele. Am ales să mă împac cu durerea și să o dezbrac de toate comentariile și definițiile ce i le-am dat în trecut. Să intru în durere și să îi simt tainele. Și așa îi pot primi darurile. Da, în fiecare durere este o nestemată.
Nimic nu este în plus. Nimic degeaba. Nimic nedrept.
Întreaga experiență este sacră și ne crește interior. Pe măsură ce ne deschidem și ne conectăm cu temele noastre fundamentale, teme ce ni le-am asumat în această viață. Asta creăm în retreatul online, Școala de Vocație. Creăm cadrul pentru a ne aduce aminte pentru ce am venit aici. Împreună!
Ne întoarcem Acasă și hrănim adevărata noastră Vocație, calea inimii noastre…
Mulțumesc și mă înclin, oameni buni! Acum și întotdeauna.
