Am finalizat recent lectura cărții scrise de Adam Grant, A da și a lua. Aproape 400 de pagini. Le-am parcurs pe toate, fără să trag concluzii pripite. Dar acum eu zic că încape conținutul cărții într-o 100 de pagini lejer. Și mă gândeam… pentru ce atâtea pagini? Este ca și cum împachetezi un cadou în 10 cutii. Pare mai mare cadoul în acest fel și poate mai valoros, nu? Ce să vă zic, specialistul Grant este absolvent Harvard. Probabil că eticheta cere să scrii de la 300 de pagini în sus…?!?
Mi-am adus aminte în această dimineață, habar n-am de ce, de viața din liceu. Eram departe de casă, locuiam la cămin, mâncarea era puțină (personalul fura cât de mult putea!), mulți dintre profesori aveau țigla sărită. Deși eram la profilul pedagogic (adică viitorii dascăli) aveam profesori care veneau la ore, se așezau la catedră și dictau din carte. Da, iar noi, peste 30 de fraieri scriam ca la dictare. Era o profesoară de istorie care umpluse școala de groază pentru că puteai să rămâi și repetent dacă îi picai cu tronc. Și stimabila doamnă de istorie citea din carte la ore și dădea note pentru memorizare. Cu cât toceai mai mult, cu atât mai bine. Nu conta altceva, în niciun caz să gândești. Mai aveam o profesoară la pedagogie care fuma mult, enorm de mult. Și când intra în clasă pur și simplu îmi venea să vomit. Mirosea groaznic. Și ea ne citea din manual pedagogia. Am avut și profesori faini, dar foarte puțini. Majoritatea avea o problemă. Și nu mică. Stau și mă gândesc de ce aleg unii oameni să lucreze cu copiii…
Revenind la etichetă, toată copilăria și tinerețea le-am trăit complexată. Mi se părea că sunt prea simplă, prea ștearsă, prea săracă în comparație cu mulți alți copii și tineri cu sânge albastru care se descurcau grozav cu toate ale vieții. Pe mine tonele de pagini de memorat mă copleșeau. Foarte greu m-am descurcat în școală, mai ales în liceu, și cu eforturi masive. Toate acele conținuturi irelevante, în sute de pagini, pe care trebuia să le învăț ca un papagal, mă făceau să mă simt mică, prostuță, inadecvată.
Am rămas o complexată și mai departe, în viața mea de adult. M-am angajat în companii și m-am străduit să-mi joc rolul cât mai bine. Dacă în școală mă frapa numărul de pagini de memorat, în organizațiile în care am fost mă frapa teatrul pe care toată lumea îl juca. Procese organizaționale care n-aveau cap și coadă, activități fără sens, ședințe în care se vorbea mult și nu se spunea nimic de fapt, rapoarte lungi, sofisticate și complet inutile, fel și fel de șefi și șefuți cu pretenții, abuzuri și relații. Și deși se formau în interior niște rahați cât China, lumea strângea fin din nas și se prefăcea că miroase bine…
La început am crezut că scopul principal al managerilor din organizații este să facă bani. Mi-am dat seama că lăcomia este doar o axă. Mai este una, chiar mai importantă decât banii. Și anume puterea. Organizațiile sunt niște scene de joacă în care cei care au putere își pun în operă viziunea și se folosesc de oameni și resurse după cum au nevoie în jocul lor. Și așa creează și întrețin propriul film, propria regie. Pentru sărăntocii care nu au acces la această putere, s-a inventat televizorul. Este mai mult decât nimic.
Iar despre pandemie, ce să mai zic?! Este piesa globală prin care prostia devine grotescă. Pandemia permite celor cu sânge albastru să elaboreze teorii și soluții unice vindecătoare pe care să le impună majorității neștiutoare, nu-i așa? Majoritatea nu știe. Majoritatea este proastă. Și, la fel ca și în școală și în multe organizații, majoritatea are nevoie să i se spună ce să gândească, ce să simtă, ce să facă. Pandemia asta pare despre sănătate. Dar este mai degrabă despre prostie și nebunie…
Azi este 1 decembrie. Ne onorăm originile. Cine nu simte nimic pentru țara asta poate să se prefacă.
La mulți ani, România!
