Omul se naște bogat. Cu adevărat bogat. Iar de-a lungul vieții sale se activează acele înzestrări și acele puteri care sunt necesare întregii lumi. Mintea absorbantă, scrisă de Maria Montessori (în anul 1949!!), mi-a îmbogățit perspectiva asupra vocației. Mă înclin! Acum îmi este din ce în ce mai clar că nu există vocație individuală pentru că…
Vocația nu slujește omul, ci umanitatea!
Și atunci când ne întrebăm care ne este vocația, întrebarea corectă este de fapt care este vocația lumii. Care este direcția în care se îndreaptă umanitatea? Care sunt temele și provocările umanității astăzi? Care sunt virtuțile și întunecimile umanității astăzi?
Nordul umanității oferă fiecărui om o perspectivă asupra modului în care poate să contribuie. Dar nu pot să fiu de folos lumii fără să o înțeleg, fără să o simt. Nu pot să fiu de folos lumii dacă mă războiesc cu ea. Nu pot să concurez cu lumea și să contribui la binele întregului. Ca să hrănesc vocația lumii, am nevoie mai întâi să mă împac cu lumea. Să o onorez cu adevărat, să o prețuiesc, să o respect și să am încredere în ea. Am nevoie să (re)cunosc lumea și asta mă face să mă îndrăgostesc de ea.
Pentru că nu există contribuție autentică și consistentă în lume și pentru lume fără iubire.
“Nu există nimic în lume care să nu joace un rol în economia universală și, dacă suntem înzestrați cu bogății spirituale, cu trăiri estetice și cu o conștiință rafinată, aceasta nu este pentru noi înșine, ci pentru ca aceste daruri să fie folosite în beneficiul tuturor și să-și aducă contribuția în economia universală a vieții spirituale.” (pag 156)
Intuiesc că multe din provocările pe care le avem astăzi cu toții se nasc din ignoranță și aroganță. Ne credem mai grozavi decât suntem! Iar nivelul de maturitate pe care îl avem este mult sub ceea ce pretindem. Nu suntem conștienți de slăbiciunile și greșelile noastre. Și aceste slăbiciuni negate și ascunse în noi ne conduc viețile.
“Din punct de vedere mental – omenirea se află cu mult sub nivelul pe care civilizația pretinde că l-a atins.” (pag 13)
Poate cea mai grotescă dintre înclinațiile noastre actuale este atitudinea sfidătoare pe care o avem față de Creator, față de Natură și față legile Creației. Ne-am certat cu Dumnezeu și i-am întors spatele. Fără lumina Tatălui, rătăcim fără direcție și ne purtăm haotic și obraznic. Nu înțelegem nimic și devenim disperați, iar acțiunile și deciziile noastre sunt dovada prostiei și a nebuniei noastre.
Un motiv gros pentru care suntem atât de mici, atât de necopți, în raport cu potențialul magnific pe care îl avem, este școala pe care am trăit-o noi și pe care o trăiesc și copiii noștri. De zeci de ani arată la fel și pare că nu am învățat nimic. În prezent, la fel ca acum 70 ani, școala este un cimitir care zidește sufletele și le sufocă.
“Educația de astăzi este umilitoare. Ea produce un complex de inferioritate și diminuează puterile umane în mod artificial. Chiar organizarea ei pune o limită cunoașterii, mult sub nivelul natural. Ea furnizează oamenilor cârje, când aceștia ar putea alerga pe picioare sprintene.” (pag 235)
Modul în care fragmentăm realitatea, modul în care împărțim lumea, este un mod pe care l-am încarnat în noi din familie și din școală. Este un tipar puternic, mare, gros, vechi. De care nu vom scăpa ușor.
„A segrega pe criteriul vârstei este unul dintre cele mai crude și inumane lucruri pe care le poate face cineva, iar acest lucru este valabil și pentru copii. Acest lucru rupe legăturile vieții sociale și o privează de substanță, de ceea ce o hrănește.” (pag 246)
Ne uităm în lume astăzi și putem să vedem (dacă deschidem ochii inimii!) toate războaiele nestinse din noi. Cu lumea, cu părinții noștri, cu trecutul nostru, cu Dumnezeu. Ne uităm astăzi în lume și putem să ne recunoaștem micimea. Fără să o recunoaștem nu o putem transforma, rămânem mici și ne construim pretexte solide care să ne hrănească în continuare ura, lașitatea și neputința.
Și așa cum nu pot să contribui autentic în lume fără să iubesc lumea, nu pot să însoțesc copilul în devenirea sa fără să îl iubesc cu adevărat. Ca să putem crea o Școală nouă pentru copiii lumii avem nevoie să ne vindecăm de umilințele trăite și să ne oblojim rănile. Avem nevoie să ne împăcăm cu trecutul nostru, să integrăm durerea și să dizolvăm ura. Avem nevoie să creștem mari.
Avem nevoie de iubire pentru că… Dacă dragoste nu e, nimic nu e!
“Astfel ajungem să înțelegem cu ușurință că tot ce creează omul, chiar și atunci când creația sa poate fi numită progres, nu e nimic fără dragoste.” (pag 315)
PS: Reiau mai jos un pasaj biblic care constituie rugăciunea mea zilnică în această magnifică lună de decembrie 😊
“Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate, dragostea nu pizmuiește; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie. Nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândește la rău. Nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr; acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul. ” 1 Corinteni 13
Imagine de Foundry Co de la Pixabay
