Această scriere este un exercițiu interior de curățenie și repoziționare față de Prietenie, adevărata prietenie. Avem nevoie de prieteni, da. Și întotdeauna avem prieteni. Este mesajul pe care l-am primit astăzi și una din mantrele mele de acum. Mulțumesc, CoDa!
Ce înseamnă un prieten adevărat? Un om care te (re)cunoaște, te vede, te prețuiește (fie că declară asta sau nu), construiește sau reconstruiește cu tine idei, experiențe, proiecte… Un om pentru care contezi. Un om martor al dezvoltării tale. Un om prezent în viața ta!
Prietenia dintre oameni este o conexiune a sufletelor. Și familia este tot o conexiune a sufletelor, dublată de legături de sânge. Adică membrii familiei sunt cei mai apropiați prieteni de sufletul nostru. Prieteni intimi.
Îmi dau seama cum conceptul de prieten este cumva uzat și înțeles greșit de mulți oameni. Inclusiv de mine, până de curând… Realizez acum că eu și toți oamenii de această fabuloasă planetă avem prieteni de suflet. Nimeni, niciodată, nu este singur/ă. Poate să se simtă singur/ă și nedorit/ă. Dar cu adevărat fiecare om este înconjurat de prieteni. Este suficient să-mi arunc un ochi, neapărat deschis, în jurul meu și am să-i văd.
Prietenii de suflet sunt toți cei prezenți în viața mea acum. Toți oamenii semnificativi prezenți din toate planurile vieții mele sunt exact oamenii de care am nevoie acum să evoluez. Sunt prietenii mei de suflet. Indiferent de textura relației mele cu fiecare. Sunt poate oameni cu care am relații aspre acum (și nu i-aș fi numit în trecut niciodată prieteni). Ei bine, ei sunt printre cei mai apropiați prieteni pe care îi pot avea. Pentru că îmi arată adevărul despre părți mizerabile din mine. Spații pe care nu le-aș putea niciodată curăța fără oglindirile lor. Sunt oameni cu care navighez în spațiile luminoase din mine. Și pe ei i-am numit mai ușor prieteni. Dar știu acum că prieteni sunt toți cei semnificativi prezenți din jurul meu. Și pentru că viața se schimbă și eu mă schimb și oamenii din jurul evoluează. În evoluția noastră în lume, intră oameni în viața noastră și ies, după cum are nevoie fiecare. Suntem însă permanent însoțiți de prieteni!
Suntem în fiecare moment al vieții noastre susținuți, conținuți, recunoscuți și iubiți. Iubirea Existenței pentru noi o simțim în corp. Fiecare inspirație și expirație este o mângâiere a Soarelui Tată. Și fiecare fruct copt pe care îl mâncăm este o mângâiere a Pâmântului Mamă. Bucuria pe care o simțim când tragem aer în piept larg-larg, generos, mareee , este bucuria îmbrățișării Tatălui. Și voioșia limbii mestecând lent o pară coaptă (fructul meu preferat) este bucuria îmbrățișării Mamei. Respirația și digestia ne întrețin viața în corp. Dar sunt mai mult decât atât, mult mai mult! Pentru că, așa cum scrie John O’Donohue, în magica sa carte, Anam Cara (Suflet Prieten), „a fi născut înseamnă a fi ales. Nimeni nu a ajuns aici din greșeală.”
Iubirea necondiționată a Existenței curge în fiecare dintre noi. Fie că simțim asta sau nu pentru moment. Și atunci, când nu ne simțim iubiți, doriți, căutăm să câștigăm drepul de a fi iubiți. Începem să credem că trebuie să dovedim că merităm iubirea. Și căutăm în exterior ceea ce nu reușim (pe moment) să simțim în interior. Și alergăm spastic după validări exterioare, după confirmări. Ne falsificăm vocea, auzul, atingerea. Ne schimbăm forma după cum simțim că vrea celălalt până când nu mai știm cine suntem. Și rătăcim printre așteptările și părerile și convingerile celorlalți. Ne pierdem identitatea și forma. Ne simțim singuri, disperați, ai nimănui. Până într-o zi, când ne trezim. Pentru fiecare om care se simte singur știu că vine o zi când se întoarce acasă. Acasa Inimii lui, cum spune Cristela, un suflet prieten plin de iubire.
Am avut recent o interacțiune cu o tânără curajoasă care își caută vocația. I-am propus ei și vă împărtășesc și vouă un exercițiu (poate vă inspiră să-l explorați). Ca să simțim iubirea necondiționată a Existenței pentru noi este nevoie să fim acasă. Acasă, în corp. Uneori atenția noastră este spartă în milioane de fragmente pe diverse aspecte ale vieții noastre prezente, trecute sau viitoare. Atenția este fragmentată și rătăcește în exterior. Atenția noastră are nevoie să se întoarcă în interior, în corp, ca să simțim iubirea. Să simțim că suntem doriți și bineveniți aici. Și așa am fost dintotdeauna.
Intorc atenția (sau energia mea) în corp de peste tot. Și văd cum fragmente mici și mari se întorc acasă. Toate aceste fragmente de atenție se lipesc în interior și îmi deschid inima. Când inima s-a deschis, o să simt automat iubirea. O să simt și durerea, dar nu o să mai fug de ea. O să o îmbrățișez cu bunătate, cu încredere, cu răbdare. Știu că Existența îmi servește. Știu și simt cum fiecare experiență dureroasă mi-a servit. M-a ajutat să cresc. Să devin ceea ce sunt astăzi.
Așa cum spuneam, i-am propus tinerei mele căutătoare să spargă o cană frumoasă și apoi să o lipească la loc într-un exercițiu lent exterior și interior. Să observe ce simte și chiar să facă poze (cu inima) pe fiecare secvență. Cana lipită își va recăpăta forma, dar va păstra urmele lipiturilor. Adică va rămâne cu cicatrici. Pipăind cu delicatețe acele cicatrici, o să realizăm că ele sporesc frumusețea cănii și rămân mărturie a experienței trăite de ea. Atât pentru sine, cât și pentru cei din jur. Cicatricile ne amintesc despre lecția învățată, sunt un martor al evoluției noastre și devin un paznic interior și exterior al Adevărului.
A întoarce atenția în interior este o artă. Presupune deschidere și disciplină, adică practică. Eu am primit inspirație și călăuzire de nenumărate ori de la Elena și Horia Francisc – Țurcanu. Acesta este motivul pentru care m-am înscris în acest an la Școala Maestrului Interior 7. Nivelul INTEGRALITĂȚII, al COMPLETITUDINII. 16 zile de lucru intensiv într-un loc sacru, Podișul Luncanilor, de care mă leagă trăiri fabuloase. Mă înclin cu profundă recunoștință și mă simt onorată!
Am vorbit!
Foto credit Pixabay
