Ieri, într-o discuție cu o dragă prietenă, mi-am adus aminte de un sindrom pe care l-am trăit în urmă cu ceva timp, „sindromul grădiniței perfecte”. Mi-a dat ceva de furcă. Am făcut analize, simple și sofisticate, ale grădinițelor disponibile. Și așa am realizat că educația este un drept natural al copiilor și o adevărată industrie. Educația privată, la fel ca orice alt domeniu, poate aduce consistență și calitate (și cred că multe instituții o fac) sau poate doar exploata vulnerabilitățile părinților. Cum cred că este sindromul de care am pomenit mai sus.
Fiecare părinte alege. Și am încredere că alege ce consideră mai bine.
Cunoscând sistemul pe care noi l-am ales pentre fete mai îndeaproape în ultimii doi ani, știu și recunosc că mă reprezintă. Cu toate aspectele luminoase și întunecate, este exact nivelul de dezvoltare la care am ajuns. Oricât de mult îmi plac sau nu îmi plac anumite lucruri, nimic din ceea ce se întâmplă în sistemul educațional nu îmi este străin.
M-am surprins în relație cu fetele mele în asprimi ușoare sau groase. De multe ori. Din rigiditate, absență, oboseală (și multe alte motive), m-am regăsit și mă regăsesc uneori mai puțin blândă cu ele decât mi-aș fi dorit. Și atunci mă întreb de ce nu as integra cu blândețe greșelile pe care le face educatoarea fetelor mele. Care gestionează 20 de copii. Simultan.
Am avut această tentație de a le ascunde pe fete sub un glob de sticlă. M-am gândit că este un fel de a iubi. Acum percep diferit și o văd ca o dovadă de neîncredere. Și frică. Căci viața aduce și asprimi. Aș spune chiar că sunt inevitabile. Și foarte valoroase dacă sunt recunoscute și gestionate deschis.
Nu pot evita asprimile, dar pot să le împuternicesc pe fete să le gestioneze, să se exprime cu curaj, să sprijine și să ceară sprijin la nevoie.
Felul în care (îmi) gestionez greșelile este foarte important și sursă de inspirație generatoare de armonie sau tensiune. Pentru copiii mei. Pentru colegii mei. Pentru toți cei din jurul meu. Judecata aspră și pretenția la pefecțiune (rigidă și rece, așa cum trăit-o eu în mai multe capitole ale vieții) nu a schimbat în bine nimic.
Fetele mele conectează cu bunătatea, bucuria, entuziasmul. Cu frumusețea și cu bucuria creației. Conectează totodată și cu răutatea, gelozia, invidia. Le simt pe pielea lor textura și ecoul interior. Primul pas pe care le invit să-l facă este să recunoască ceea ce simt. Fără să nege, fără să ascundă, fără să se simtă vinovate. Asta le permite să-și păstreze energia și puterea de a gestiona ceea ce trăiesc și de a alege modul în care manifestă și descarcă anumite conținuturi.
Acest sindrom al perfecțiunii rigide l-am întâlnit și în organizații. În multe procese de recrutare. Căutăm angajatul perfect. Sau organizația perfectă. Depinde din ce direcție ne uităm. Multe judecăți aspre și pretenții de traseu impecabil. Care nu construiesc nimic valoros și nici nu schimbă ceva în bine. Pentru niciuna dintre părți.
Astfel că astăzi, în această zi luminoasă de primăvară, mă autoinvit la blândețe. Greșelile, „imperfecțiunile” sunt inevitabile. Și adevărate surse de cunoaștere și dezvoltare pentru noi. Dacă le primim, le recunoaștem, le integrăm și le valorificăm. Și atunci DA, se schimbă lucrurile. In bine. Cu fiecare pas, mai mic sau mai mare…
