Cel ce are un de ce, va îndura orice cum. Nietzsche
Am finalizat recent webinarul online, Întâlnire cu Vocația. Sunt profund recunoscătoare pentru bogăția de reflecții și de trăiri hrănitoare și împlinitoare. Așa cum am intuit la început, curajul și dechiderea participantelor au creat un parcurs generos în profunzimi și înălțimi. Aparent fără legătură cu vocația (cel puțin pentru moment, dar o se dezvăluie, dacă avem răbdare), o mantră care ne-a acompaniat când subtil când direct explorarea împreună a fost:
„Cinstește-l pe tatăl și pe mama ta, ca să-ți fie bine și să trăiești mulți ani pe pământ.”
Acesta este și porunca pe care a citit-o Viktor Frankl pe o bucată de marmură atunci când reflecta dacă să plece sau nu în America, după ce primese viza. A decis să rămână însă în Austria alături de părinții săi. De unde ulterior a fost deportat cu întreaga sa familie și a petrecut 3 ani în lagărele naziste.
În prima parte a cărții sale, Omul în căutarea sensului vieții, Viktor vorbește despre experiența sa de lagăr. În partea a doua, descrie logoterapia, o terapie care se contruiește pe conceptul de sens. Logos este un cuvânt grecesc și înseamnă sens.
Rezonez mult cu Viktor și am putut să văd, de nenumărate ori în demersurile în care am fost implicată, că nevoia de sens este o nevoie fundamentală a fiecărui om, fie că recunoaște sau nu. Iar sensul nu este ceva ce construim noi și nu este ceva ce putem obține.
Astăzi văd sensul ca fiind un efect al încrederii în Existență!
„Fiecare dintre noi are vocația sa specifică și misiunea îndeplinirii unor sarcini particulare. De aceea, omul nu poate fi înlocuit și nici viața unui om nu se poate repeta. Sarcinile pe care le avem de îndeplinit sunt la fel de unice ca oportunitățile de a o face.” Omul în căutarea sensului vieții, pag. 115.
Atunci când aleg să am încredere în Existență (pe care o pot numi și Dumnezeu sau oricum altfel), primesc în dar sclipiri și claritatea îmi este hrănită de sens. Încrederea este cea care îmi permite să mă deschid și să primesc, să recunosc sensul care stă la baza oricărei experiențe pe care o trăiesc. Fie ea netedă sau aspră. Este nevoie să mă deschid și să simt sensul în inimă, pentru că sensul este mai mult decât logică. Da!
Atunci când aleg să am încredere în Existență, mă raportez la Vocația mea și nu mă blochez în analiza conținutului contribuției mele pentru că știu că, indiferent ce creez la un moment dat (și din ce rol sau funcție!), atitudinea mea este cheia. Atitudinea mea este cea care fructifică, care luminează, resursele și abilitățile mele și tot atitudinea mea este cea care determină în slujba a ce îmi pun energia și calitățile. Reformulând o dilemă cu care am lucrat și în grupul de care v-am povestit, noi nu suntem săraci în înzestrări și calități. Dimpotrivă! Avem o bogăție interioară fabuloasă. Și am putut să văd această bogăție în fiecare om cu care am lucrat și lucrez. Și o să mă întrebați atunci…. bine-bine, dar de ce ne simțim așa săraci și goi mulți dintre noi?
Pentru că indiferent ce calități avem (recunoscute interior sau în proces de a fi recunoscute), contează enorm ce anume slujim cu ele și prin ele. În slujba a ce ne punem energia cu toate nuanțele ei?
Atunci când alegem să slujim Adevărul cu Iubire, reușim să întrezărim din ce în ce mai profund bogăția de daruri interioare ce ne locuiesc în inimă. Suntem bogați cu toții. Cu adevărat bogați! Atunci când nu suntem conectați la Adevăr, printr-un proces interior misterios, reușesc multe din calitățile noastre să se ascundă și noi să nu reușim nici măcar să intuim ce zace în peșterile universului nostru interior gigant. Cumva putem să credem că ale noastre calități sunt asemeni unor servitori care nu se vor face văzuți și auziți decât după ce se asigură că demersul nostru, în ansamblu, slujește binele tuturor. Fabulos, așa-i? În relație cu Vocația, este multă lumină pusă pe calități, pe înzestrările omului. Apreciez că este la fel de important să recunoaștem ce vrem să slujim cu aceste daruri. Este o abordare holistică care cuprinde întrebarea ce? dar și întrebarea pentru ce?
Iar bucuria împlinitoare în activitatea profesională nu este ceva ce construim noi și nu este ceva ce putem obține.
Bucuria autentică în ceea ce facem este o consecință, un „copil” care se naște dintr-o calitate interioară pe care o recunoaștem și pe care alegem să o punem în slujba binelui tuturor (binele suprem).
Astfel văd Vocația mea asemeni unui cuplu interior. Atunci când acest cuplu este împreună, din al lor împreună se nasc „copii” (proiecte) frumoși și sănătoși care aduc bucurie nebănuită în inima mea și în întreaga lume. Această superbă viziune am să o hrănesc și cu o medidație născută recent în cadrul webinarului pe care am înregistrat-o. Acum o prelucrez și curând o să curgă către voi. Pentru că știu, Adevărul nu este transferabil. Adevărul are nevoie să fie recunoscut și trăit de fiecare, în inima sa, la momentul potrivit.
Am participat la multe discuții legate de carieră și de vocație. Multe de tot. Este o experiență care m-a îmbogățit și pentru care sunt recunoscătoare. Mulțumesc tuturor celor cu care am interacționat de-a lungul anilor. Fiecare discuție, scurtă sau mai lungă, este neprețuită și m-a inspirat să fiu ceea ce sunt azi. Am auzit multe discursuri consistente și am auzit și multe vorbe goale. Dacă te întrebi cum aflii care este atitudinea ta reală față de Existență, cât de conectat/ă ești cu Binele suprem, cu binele tuturor, te invit să te așezi în inima ta, în centrul ființei tale, și să îți privești față în față părinții. Acolo o să poți să vezi Adevărul care de multe ori este incomod (cum spuneau domnițele mele curajoase). Indiferent ce ne spunem noi despre cum vrem să contribuim în lume, adevărul despre atitudinea noastră față de Existență (care ne include pe noi toți, fiecare și împreună) îl vedem în modul în care ne privim tatăl și mama. Și fiecare pas pe care îl facem, fiecare lecție pe care ne-o asumăm, fiecare spațiu interior pe care îl curățăm, fiecare credință veche pe care o reformulăm cu prețuire, toate acestea ne spală vederea și ușor-ușor, la momentul potrivit, o să recunoaștem un lucru fabulos și anume că…
Părinții au fost și sunt pentru noi ce avem noi nevoie să fie.
„Cinstește-l pe tatăl și pe mama ta, ca să-ți fie bine și să trăiești mulți ani pe pământ.”
Onorându-ne părinții, o să simțim profund ceea ce ne-am dorit de multe ori și nu am reușit, o să simțim că dintotdeauna am fost și suntem iubiți, însoțiți, prețuiți. Părinții noștri ne-au iubit și ne iubesc. Profund. În adâncul inimii lor (alegând să fie pentru noi așa cum am avut și avem nevoie!). Modul în care noi am reușit și reușim să simțim această iubire este influențat de atitudinea noastră față de Existență. Pe măsură ce rafinăm această atitudine, perspectiva noastră se schimbă, se lărgește, se îmbogățește.
Sensul există. Curge în lume și în inimile noastre. Cu toții putem avea momente, perioade, în care să nu simțim acest sens, ci mai degrabă un gol interior (un vid existențial cum îl numeste Viktor Frankl). Sensul nu are nevoie să fie construit, ci recunoscut. Am încredere că din ce în ce mai mulți oameni realizează că relația cu Vocația noastră devine din ce în ce mai împlinitoare nu doar acumulând noi și noi cunoștințe și abilități, certificări și specializări. Relația cu Vocația ne invită simultan să facem curățenie în credințele noastre. Și să reformulăm toate ideile și convingerile care ne împiedică să simțim și să recunoaștem SENSUL. Și când Adevărul este recunoscut, se tranformă în Iubire.
Am vorbit cu iubire pentru mine, adică pentru noi toți! Viktor Frankl, mă înclin! Acum și întotdeauna.
PS: Trăim vremuri strașnice în această perioadă. Vă invit să reflectăm astăzi, că tot este duminică și avem tihnă și spațiu, la vorbele următoare…
„Omul devine – în limitele înzestrărilor și ale mediului – ceea ce singur a știut să facă din el. În lagărele de concentrare, de exemplu, aceste laboratoare vii și aceste câmpuri de testare a cobailor, am văzut cum unii dintre camarazii noștri s-au comportat ca niște porci, în timp ce alții au fost de-a dreptul sfinți. Omul conține ambele posibilități; ce va actualiza depinde de decizii, nu de condiții. ”
„Pentru că lumea nu arată prea bine, dar lucrurile se vor degrada și mai mult dacă fiecare dintre noi nu va face tot ce-i va sta în putere.
Să fim, așadar, atenți – atenți în două sensuri:
După Auschwitz, știm de ce este capabil omul.
După Hiroshima, știm care este miza. ” Omul în căutarea sensului vieții, pag. 138, 156, 157.
