M-am trezit cu acest gând… Să fie oare atât de simplu? Este posibil să fie atât de simplu? Și atunci, dacă este simplu, de ce nu vedem? Și de ce pare atât de complicat? Mai ales în perioada asta, lucrurile par foarte complicate, așa-i? Și poate așa se explică disperarea, neputința, frământările adânci… Sau poate că este exact invers. Poate că disperarea noastră este cea care complică grosier realitatea și nu invers, cum se vede la prima vedere. Să explic mai clar ce vreau să zic. Noi zicem că trăim cu frământări, frici și disperări datorită a ceea ce se întâmplă în lume. Dar poate că nu este așa. Poate că golurile și neputințele noastre interioare sunt cele crează realitatea exterioară. Stările noastre crează realitatea și nu realitatea crează stările. Da. Când aducem claritate pe această dinamică, se face lumină.
Am abordat subiectul clarității și ieri, alături de două domnițe pe care am privilegiul să le însoțesc în explorări interioare. Mulțumesc din inimă pentru deschidere și încredere.
Fiecare dintre noi este acolo unde are nevoie să fie. Nu este nimeni în urmă și nici nu există premianți. Viața nu este o cursă, ci mai degrabă o școală care ne permite să evoluăm și să ne maturizăm. Când (re)cunoaștem puterea fiecărui om din jurul nostru, fie că o vedem sau nu, îi respectăm cu adevărat demnitatea (și acesta este un dar de preț) și îi respectăm experiența, indiferent de textura ei (fără să intrăm cu cizmele, cu părerile și cu sfaturile noastre în curtea nimănui neinvitați!).
Să revin la claritate. Pentru că am un dar. O idee neprețuită. Dacă vrem să facem liniște în interior și să ne conectăm cu sensul existenței, prima dată avem nevoie să facem ordine. Trăim o harababură interioară și pentru că nu știm cine suntem, ce suntem și cine/ce ne locuiește. Se amestecă voci, idei, entități, roluri. Rezultă confuzie, gălăgie, hărmălaie, haos. Am trăit asta în interior și în familia mea.
Până când am realizat că în universul meu interior nu respiră o singură voce, ci mai multe. Acum știu că în mine trăiește un trib (nu un singur EU, cum am crezut mult timp, ci mai multe EU-uri, mici și mari, coapte și necoapte). Tribul interior al fiecăruia are structura unei familii. Este o comunitate. Comunitatea interioară trăiește haos atunci când părțile nu-și asumă locul și rolul. Părțile, membrii tribului nostru, au nevoie să fie recunoscute, prețuite, conținute, însoțite, vindecate…. De către cine? De către cea mai profundă parte a sufletului nostru pe care o putem numi acum sinele profund sau regele/regina. Când Regele/Regina se întoarce acasă, în templul inimii, și își recunoaște tribul, comunitatea devine armonioasă. Fiecare își știe locul, rolul și părțile vorbesc pe rând. Pentru că au încredere și răbdare în regele/regina templului. Atât de simplu este. Da.
Am primit de curând un dar fabulos din partea existenței pe care aleg să-l împărtășesc. L-am primit într-un exercițiu de grup. Este despre împreună, cum altfel. Am numit-o medidație pentru că nu am știut altfel. Fiind o înregistrare (prima de acest gen pentru mine) are câteva foșnăieli de fond. Am încredere însă că se simt curgând valurile de pace, încredere, liniște sacră. Las aceste valuri să curgă în lume către cei care rezonează și simt să primească. Mulțumesc!
Am vorbit cu iubire pentru mine, adică pentru noi toți!
