Astăzi reflectez la ce înseamnă zeificare și implicațiile ei. Numesc zeificare acel demers interior care presupune încărcarea unui rol cu super puteri. Și așa se nasc niște super-eroi, că tot ne place conceptul. Dar nu sunt niște eroi reali. Super-Puterile lor nu le aparțin cu adevărat. Sunt “puteri” împrumutate, furate, preluate de la oamenii din jur. Care, cedându-și puterea, se simt victime, se simt neputincioase, devin executanți.
Sunt mai multe roluri care pot fi zeificate. Rolul de părinte. Rolul de manager. Rolul de medic. Rolul de terapeut. Rolul de dascăl…
Părintele-Zeu conduce și ia decizii pentru copil tratând copilul ca pe o ființă inferioară. Care nu știe, de exemplu, ce să se joace, ce să învețe și cum să învețe. Și atunci părintele vine și setează pentru copil totul: cadrul, conținuturile, ritmul, reperele. Părintele-Zeu controlează și domină, verifică, răsplătește și pedepsește. Și se sprijină pe o poveste. Iar în această poveste copilului îi este furată puterea. Și așa se naște falsul zeu. Sunt nenumărate exemple de atitudini și comportamente părintești care par nobile, mimează grijă și de fapt ascund altceva.
Rolul de Profesor-Zeu face casă bună cu Părintele-Zeu. Ambii știu exact ce are nevoie copilul (fără să îl întrebe vreodată!), ce conținuturi trebuie el să învețe, în ce ritm și cu ce profunzime. Mai mult, Profesorul-Zeu are puterea de a evalua demersul fiecărui copil și de a da note. Ce putere! În povestea Profesorului-Zeu, copilul este leneș, slab, ignorant. Presiunea notelor este cea care îl determină pe copil să iasă din lene și să învețe. Copilul nu are inițiativă, nu are responsabilitate și nu poate lua decizii in propriul parcurs educațional. Bucuria copilului la/în joacă este privită ca o înclinație bolnăvicioasă. Am/Ați auzit de multe ori vorbele astea? “Joaca-i joacă, acum este timpul de studiu (serios).”
Managerul-Zeu este cel care conduce și ia decizii pentru o echipă, tratând oamenii ca pe niște ființe inferioare. Și super-puterea lui se sprijină pe o poveste. În această poveste oamenii sunt slabi, fură, se prefac, trebuie controlați, trebuie verificați. Sunt oameni fără inițiativă cărora trebuie să le spui ce să facă în detaliu. Managerul-zeu nu susține dezvoltarea oamenilor, deși poate să declare asta în discursuri sofisticate. Pentru că are nevoie, ca să poată exista, de executanți lângă el. La fel ca toți ceilalți falși zei…
Poate unul din rolurile cele mai seducătoare pentru zeificare este rolul de medic. Și așa au ajuns unii specialiști din domeniul medical să-și creeze adevărate tronuri interioare și exterioare. Și să aibă discursuri complexe (în sensul de complicate) din care pacientul nu pricepe nimic. Dar oricum pacientul nu poate să pătrundă intelectual astfel de conținuturi pentru că în povestea Medicului-Zeu, pacientul este prost. Și pentru că este prost, nu poate fi salvat decât de o minte luminată (clar superioară) care îi dictează omului tratamentul. Împărtășeam zilele trecute cu o prietenă care a lucrat în sistemul medical privat cum este să lucrezi cu astfel de medici cu orgoliul umflat și imflamat.
La fel văd și în domeniul farmaceutic, zeificarea științei nu se poate face decât dacă dezbrăcăm natura/corpul uman de putere. Și așa îmi explic atenția exagerată pe care o primesc anumite medicamente. Și toată zarva creată artificial în jurul lor. Și când apar controverse, știința zeificată se bombează și se inflamează imediat.
Pentru că da, disponibilitatea de a integra și prețui diversitatea (viața în toate formele ei) este un mușchi pe care în rolurile-zeu nu îl antrenăm.
În acest tip de joc toți jucători au beneficii. Că altfel jocul s-ar dizolva, desigur. Dedesubt se află un agresor și o victimă. Uneori și un salvator care este tot un agresor, dar deghizat. Nu există agresor fără victimă și nici victimă fără agresor. Ei depind unul de altul și se susțin. Pentru că jocul nu poate fi jucat decât la două capete. Când mă suprind într-o astfel de dinamică știu că este suficient să ies eu din joc și asta schimbă automat și comportamentul celuilalt (fără ca eu să intervin direct asupra lui). Dar ca să ies dintr-un astfel de joc am nevoie să îl recunosc și să mă conectez cu propria putere. Eventual să o recuperez dacă am cedat-o cuiva. Dezeificarea doare, dar eliberează și însănătoșește sufletul în toate spațiile sale.
Mulțumesc din inimă, Mihaela, pentru inspirație, grație și pentru curaj. Mă înclin! Și îți dedic această scriere care este o co-creație. Este despre Împreună, cum altfel…
