Azi este luna plină. Luna plină scoate de sub preș multe aspecte bine ascunse altfel în mine. Dimineață am avut un moment de furie groasă cu fetele, pe motivul îmbrăcăminții. Mă gândeam la eforturile pe care le-am depus ca să cumpăr o pereche de ghete pe care Rebeka le-a aruncat cu silă pe jos după nici trei zile de purtat. Pe motiv că sunt niște vechituri pentru că au căpătat niște zgârieturi.
Și trăiam un paradox. Mă gândeam la bani, la valoarea lor, la nevoile noastre reale și fabricate. De ce au nevoie copiii noștri cu adevărat? Au nevoie de mâncare? Da, au nevoie. Ce fel de mâncare le este potrivită? Cu adevărat? Au nevoie de haine? Da, au nevoie. De câte haine au nevoie? Unde ne oprim? Unde este limita?
Mă gândeam la scopul pentru care a fost creată încălțămintea. Ca să protejeze picioarele. Iar în timp am reușit să aducem și frumusețe în vestimentație, în încălțăminte. Ceea ce este fabulos. Pentru că frumusețea ne hrănește. Dar ce ne facem când uităm scopul principal pentru care există un obiect (oricare ar fi el)?…
Aceeași întrebare (mi-)o (re)adresez astăzi legată de muncă. Care este scopul principal pentru care muncim? Care este sensul pentru care ne implicăm în anumite roluri? Am auzit de multe ori că facem asta pentru bani, ca să avem cu ce să trăim. Oare? Hai să stăm puțin cu întrebarea asta și să nu ne grăbim să sărim cu un răspuns. Și mai pun o întrebare, la fel de valoroasă. De ce anume avem nevoie ca să trăim? Care sunt nevoile noastre REALE? Oare câți dintre noi știu ce au nevoie și ce nu au nevoie? Câți fac diferența între nevoie reală și poftă fabricată?
În ultimele săptămâni ritmul în activitatea mea a crescut foarte mult. La început pare că “sistemul” vine cu această presiune, că „ceilalți” sunt cei care vor mai repede și mai mult de la mine. Că eu nu vreau să lucrez forțat, dar că nu am ce face. La o analiză sinceră realizez însă că eu sunt cea care creez această „viteză” în acțiuni. Și nu o creez degeaba. Este ca un colac de salvare atunci când nu simt sensul și valoarea rolului meu. Și ca să reușesc să fac ce am de făcut, le fac repede-repede și așa nu mai aud plânsul interior al inimii mele care caută sensul, caută adevărul, caută bucuria contribuției împlinitoare. Și nu le găsește. Și viteza este cea care mă salvează. Cel puțin pe moment, în aparențe.
Intuiesc că toți cei care stabilesc termene „ambițioase” (a se traduce cu nerealiste) pentru sine și/sau pentru echipele lor o fac dintr-un spațiu arogant, întunecat și îndurerat. Ca și cum noi am avea puterea să creștem sau să încetinim viteza de rotație a pământului. Toate lucrurile în viață au un ritm al lor. Și întotdeauna când grăbești acest ritm, rezultatul este mai slab pentru că nu are cum altfel. Ca să te miști repede, devii superficial. Este singura cale.
Intuiesc că și “multi-tasking-ul”intră în aceeași categorie. Colac de salvare pentru lipsa de sens. Dacă nu pot să le fac mai repede, atunci fac mai multe în același timp. Sunt într-o discuție telefonică, apare o notificare pe mail și intru puțin doar să văd despre ce este voba… Și dau să răspund rapid (că este de la un șef mare și să vadă că sunt promptă). Între timp interlocutorul meu de la telefon vorbește singur. Dar ce contează? Îl rog să repete ce-a zis sau mă prefac că am înțeles. Multe aplicații au sistem de notificare (pe care eu le-am anulat) și mă atrag să citesc noutățile când vor ele, nu când vreau eu. Acest multi-tasking este de fapt o fragmentare a atenției (noastre creatoare).
Ne spargem energia în zeci și sute de acțiuni. Și nu rămâne nimic sau aproape nimic cu care să hrănim ideile fabuloase pe care le avem. Cu toții avem inspirație. Întrebarea este câți dintre noi au cu ce să hrănească ideile și proiectele noi? Și atunci ce facem? Mulți dintre noi subvalorizează această sete de sens și inspirație și o numesc idealism copilăresc (cu tot soiul de argumente pe care le cunosc foarte bine și pe care nu le dezbat cu nimeni pentru că știu exact unde duc…).
Sunt printre noi și oameni deschiși și pregătiți pentru acest tip de întrebări provocatoare, dar bogate în miez și reflecții. Pentru mine și pentru ei am creat un program online. Care se numește Amprenta mea în lume. Am adunat în acest program întreaga mea experiență de viață și recrutare. Au rezultat 7 secvențe cu întrebări incomode și 10 exerciții pentru excavații profunde și curățenie interioară. Fără ordine, nu accesăm claritatea. Fără claritate, nu vedem bunătatea.
Am avut săptămâna asta mai multe interviuri. Unul surprinzător de deschis și natural. Cu un profesionist cu expunere în zona tehnică (digitală) care mi-a confirmat încă o dată frumusețea discursului sincer, deschis, autentic. Mulțumesc, Cătălin! Dacă ne-am prezenta cu toții așa cum suntem și am lăsa măștile jos (mă refer la adevăratele măști pe care le purtăm sub măștile de plastic), ce frumusețe ar curge în recrutare și nu numai.
Despre zona digitală este de povestit. Mă angajez să revin cu reflecții valoroase și simple, autentice. Între timp, poate aruncați un ochi pe documentarul netflix, The Social Dilemma. Rostogolește multe idei cu miez de autentic. Dar gustați și judecați cu mintea voastră ce este valoros în această creație. Căci așa cum spune un drag și apropiat prieten de suflet – “Adevărul nu este transferabil”. El nu poate fi decât revelat și trăit în interior. Fiecare în sinea lui.
Mulțumesc pentru imagine, Pixabay 😊
