Weekend-ul mi-a dat de furcă. Nu e prima dată când simt că la final de săptămână îmi crește vulnerabilitatea. Pe fondul oboselii acumulate după zile dense de lucru, m-am simțit moale și mi s-au activat diverse pofte alimentare. Și am simțit că am mâncat prea mult, poate și prea repede. Din nou. Aseară am adormit aproape frustată de aceste oscilații (când sus, când jos… ), dar astăzi, discutând cu mama și cu o dragă prietenă, mi-am dat seama de unde vin oscilațiile. Atunci când sunt în echilibru, centrată și prezentă, mă sprijin pe partea mea sănătoasă, coaptă. Atunci când cad pradă diverselor pofte și alunec în dependențe (eu cu făinoasele mă tăvălesc bine zilele astea), la „cârmă” sunt aspecte crude, rănite, necoapte din universul meu interior. Părțile necoapte, imature, se comportă asemenea copiilor. Și vor să se simtă bine fără efort, adică “furând” plăcerea. M-am tot gândit pe ce anume se sprijină dependențele noastre și azi am realizat că lipsa de integritate poate să fie o rădăcină care întreține bine aceste înclinații. Până la urmă, toate stimulentele artificiale asta fac. Crează o stare plăcută, dar pe calea furtișagului. Un bine artificial, care (pe moment) pare gratuit, nemuncit. De cele mai multe ori, aceste stări plăcute artificiale durează puțin și atrag un cost mare ulterior. Pentru că organismul are nevoie de timp și energie consistentă ca să se echilibreze. Zahărul, cafeaua, făinoasele (aoleo!), procesatele (de tot felul), lactatele, îmbuibatul… toate aduc plăceri de moment, subțiri în miez. Dacă ar trebui să le “plătim” înainte să le consumăm, cred că s-ar schimba drastic situația. Pentru că ne-am da seama mult mai ușor că nu merită. Și că este o tranzacție păguboasă pentru corpul nostru. Dar toate au rostul lor și am încredere în ritmul nostru.
Tot astăzi mi-am adus aminte de Clarissa Pinkola Estes. Prin cartea ei, Femei care aleargă cu lupii, am înțeles că în fiecare om există o sumedenie de aspecte. Universul nostru interior este complex, are un centru (sau un sine profund (eul mare sau superior il numesc eu acum)) și o grămadă de Eu-uri mici. Ca o casă mare în care trăiesc mai mulți oameni de diverse vârste și preocupări. Prin facultate aceste lucruri erau îmbrăcate în termeni ca inconștient, subconștient și conștient. Ei, atunci, la 20 de ani nu prea am înțeles mare lucru. Acum, la aproape 40, este altceva. Încep să aibă miez conceptele astea.
Să mă întorc de unde am plecat 😊 La ce folosește toată această introducere? Păi azi o metaforă superbă m-a “vizitat“ și mi-a plăcut așa de mult că m-am gândit să o împărtășesc voi, cum altfel. Universul nostru interior poate fi asemuit și unei construcții gigant, un zgârie-nor spiralat cu sute de etaje. Putem să urcăm, etaj cu etaj, și perspectiva noastră devine din ce în ce mai clară. Vedem întreaga panoramă, înțelegem sensul, surprindem frumusețea, adevărul, ne recunoaștem apartenența la tot. Fiecare treaptă cere însă un grăunte de energie. Fără energie, rămânem la parter. Pentru că dependențele alimentare (și nu numai) consumă toată energia corpului. Și nu râmâne energie nici măcar să visăm ce am putea trăi. Și putem zice, ca vulpea lui Esop, că nu există nimic altceva și că strugurii sunt acri.
Despre beneficiile postului, de exemplu, eu am citit încă din adolescență. Dar am putut să simt cu adevărat puterea și profunzimea unei zile de post negru când am trăit-o pe pielea mea. Adevărul este în corp. Și fiecare îl poate accesa explorând, la momentul potrivit, o pauză alimentară. Și iubirea este tot în corp. Dacă nu o simți, înseamnă că este acoperită de diverse. La mine a fost acoperită de mâncare. Multă mâncare… Prea multă.
Dacă nu ai explorat până acum, te invit să probezi trăirile și darurile unei zile de post. Doar o zi. Ce se poate întâmpla? Ceea ce vei simți depășește cu mult orice ți-ai putea imagina. Nu e nevoie să mă crezi 😊, merită să probezi. Poate n-o să mai vrei să-ți cheltui energia pe nimicuri, după ce vei fi surprins chiar tu, cu ochii tăi, frumusețea și bunătatea acestei lumi. În care avem privilegiul să trăim. Împreună.
Mulțumesc pentru superba imagine, Michi-Nordlicht, Pixabay!
