A fost odată ca niciodată un genunchi. Locuia în marele corp de mult timp, de când s-a născut sau mai de demult. Nimeni nu știa. Avea casa lui și un rol foarte important de împlinit aici. De câte ori era acasă, marele corp se putea mișca fluid și ușor. Când genunchiul își părăsea casa și umbla hai-hui pe nu știu unde, marele corp își târâia piciorul drept. Mișcarea devenea anevoioasă. Și dezechilibrul resimțit în întregul corp.
V-am spus că genunchiul acesta era nefericit. Și asta pentru că își dorea să locuiască în altă parte. Unde simțea el că ar fi fost mult mai important. Visul lui era să locuiască la etajul cel mai înalt. În creier. De acolo era convins că putea comanda tuturor ce să facă. Putea să controleze și să ia decizii majore. Nu știa de unde îi venise aceasta idee, dar oricum asta era mai puțin important pentru că foarte mulți din jur vroiau același lucru. Și cumva asta confirma valoarea acestui vis.
Ca să își împlinească visul s-a înscris la școala de neuroni. A dat concurs și pentru că era mare îmbulzeală pe locuri, și-a vândut integritatea (oricum nu-i folosea la nimic) și a reușit să intre. A urmat mulți ani de studiu despre cum să fii un neuron eficient și valoros. S-a descurcat foarte greu, dar a reușit să-și ia licența din cauza unei erori de sistem.
Ba mai mult, a reușit și să se angajeze. Chiar pe un post în frunte. La început perspectiva l-a fermecat. Dar nu a durat prea mult. Pentru că nu reușea să înțeleagă aproape nimic. Neuronii din jurul lui cântau o muzică pe care el nu o putea pătrunde.
Între timp, durerea pe care o simțea chiar în centrul lui se acutiza. Și era resimțită și trăită de întregul corp. Din acest motiv a început să plece din corp periodic și să rătăcească haotic în singurătate. Capsulele pentru ieșirile acestea erau furnizate de o trupă de celule dubioasă. Și afectau profund sănătatea lui care se degrada de la o lună la alta…
A mimat ceva timp că înțelege ce trăiește ca să nu se facă de râs, dar tot teatrul ăsta l-a sleit de energie. Se simțea mai mult mort decât viu, fără valoare, neînțeles, neîmplinit. Simțea o chemare profundă și un dor nemărginit de locul lui.
S-a întins și s-a gândit că i-a venit sfârșitul. Făcuse o greșeală, dar învățase o lecție prețioasă. Cu ultimele fire de energie a împărtășit-o tuturor celor de jur. Și ei au împărtășit-o la rândul lor mai departe. Le-a povestit despre darul lui de preț. Despre ce minuni poate să facă când este la locul lui. Și despre cum contribuie el și fiecare celulă la mișcarea întregului corp. Și despre bucuria pe care o pot simți doar împreună.
Abandonul lui și recunoștința celor din jur l-au condus cu blândețe spre adevărata lui casă. După multe zile sau ani (nu știe nimeni exact) de somn vindecător, genunchiul s-a trezit. Și-a recunoscut locul fericit. Și-a luat căsuța în brațe și cu lacrimi magice a binecuvântat-o. A făcut curățenie apoi intrând în toate camerele, inclusiv în pivniță, unde a găsit multe micimi care acum îi erau nefolositoare. Le-a lăsat pe toate cele vechi să se întoarcă în spațiul necreat.
A primit o nouă șansă și este profund recunoscător. Știe că fiecare suflare din marele corp este la fel de importantă. Iar cea mai mare împlinire vine atunci când contribuie la binele tuturor, îngrijindu-se pe sine. Împreună.
Foto credit: Agnieszka Wen, Pixabay.
