Întotdeauna mi-au plăcut bicicletele. Am reușit să învăț să merg, copil fiind, împrumutând de la vecini și prieteni de joacă. Nu îmi amintesc exact cât timp mi-a luat. Pentru că nimeni nu mă cronometra și nici nu mă comparam cu cineva. Când am reușit efectiv să ridic ambele picioare de pe pământ și să îmi mențin echilibrul eram pe stradă. Singură. Bucuria momentului mi-a mângâiat inima și s-a așezat experiența, vie și caldă, pentru totdeauna în corpul meu.
Acum realizez că viața în ansamblu ei este ca mersul pe bicicletă. Fiecare exersează și învață să meargă pe bicicleta fiecărui capitol al vieții. Cu toții învățăm. Asta mi-e clar. Și fiecare are capitole unde merge bine și altele unde este mai la început.
Iată câteva din observațiile mele de până acum:
- Fiecare învață să meargă pe fiecare bicicletă a vieții sale în ritmul său. Analiza ritmului meu și comparațiile nu ajută deloc. Dimpotrivă, îmi fură bucuria procesului în sine.
- Dacă am căzut și m-am lovit, am nevoie de timpul meu pentru a-mi relua exercițiul. Nu am nevoie de predici. Nici de comentarii. Nici de judecăți de valoare. O îmbrățișare este binevenită. Dacă se naște din inimă.
- Dacă pedalez mai puțin bine decât altul la un anumit capitol nu înseamnă că sunt inferioară. Și nici că am rămas în urmă.
- Dacă un om (mare sau mic) m-a lovit în exercițiul său nu o face intenționat. Nu există greșeli intenționate. Stângăcia este naturală și face parte din procesul de învățare. Feedback-ul ajută cu adevărat dacă este rostit din inimă, cu blândețe.
- Și reciproca este valabilă.
- Chiar și cele mai dure lovituri se vindecă. Cu bunătate.
- Și bunătatea se învață. La fel ca toate celelalte capitole și calități ale vieții.
- Exersând pe bicicletele vieții noastre primim inspirație clipă de clipă.
- Cea mai frumoasă contribuție în lume mi-o aduc ocupându-mă de mine. De propriul meu proces.
- Fiecare merge pe cărarea potrivită. Indiferent ce se vede din afară.
- Ajutorul nesolicitat (sub formă de idei, mențiuni, comentarii, acțiuni…) nu are legătură cu bunătatea. Nici cu iubirea. Mai degrabă cu lipsa lor.
Aici reiau o idee pe care am mai împărtășit-o, dar pentru mine este foarte valoroasă.
Fereastra nu se deschide decât din interior! Adică nu pot să schimb, să impun, să forțez nimic nimănui din afară. Nici dacă am cele mai grozave argumente, cum spune Frederic Laloux. Asta m-a durut, la început! Înseamnă că nu îmi rămâne decât să mă ocup de mine. Dacă am poftă de schimbare. In loc să zgârâi ferestrele altora, mai bine o curăț și o deschid pe a mea.
- Fiecare merge pe bicicletă atât de bine, de repede și de elegant pe cât poate. Întotdeauna.
- Când obosesc merit să mă odihnesc. Pauzele au valoarea lor. Neprețuită.
- Viața nu e un concurs. Nu există câștigători. Nici învinși.
- Noi toți, fiecare și împreună, suntem speciali.
- Viața mă doare când mă forțez. Când mă prefac. Când mă închid.
- Nu e nimic de dovedit nimănui. Să pretind că știu să merg mai bine nu mă ajută la nimic.
- Îmi recunosc și onorez vârsta interioară pe fiecare fir al vieții. Nu e nimic rușinos în a fi stângace la anumite capitole. Este ca și cum i-aș spune unui copil de 7 ani să îi fie rușine că nu are 10. Are sens?
PS: Conform Wikipedia, strămoșul bicicletei a fost creat de către baronul german Karl Drais, care a inventat și și-a patentat mășina de alergat în anul 1817. Mulțumesc, Karl 😊 Și mulțumesc pentru imagine lui Brigitte Ferauge de la Pixabay 😊
