Prima zi de Școală Nouă…

M-am așezat să scriu de multe ori cu intenția de a mai face o piruetă. Am deprins o îndemânare în dansul cu cuvintele și m-am folosit de acest dar pentru picături de atenție. Singurul lucru care mă interesa cu adevărat era atenția celorlalți. Mă foloseam de scris așa cum se folosește păpușarul de ațe ca să manevreze păpușa la teatru. Dacă scrierea ar fi asemeni unei balerine pe scenă, ei bine, balerina mea a dansat manevrată de niște fire invizibile. Eu am stat cocoțată sus pe tavan. Ascunsă printre faldurile cortinei. Și tot ce mă interesa erau aplauzele. Nu mă uitam la fețele oamenilor din sală. Pentru că nu mă interesau. Nici balerina mea nu mă interesa. Mă foloseam de ea. De asta creațiile mele (fie scrieri sau orice alte forme de expresie) nu aveau inimă. Nu simțeam nimic. Nu mă simțeam pe mine. Și pentru că nu mă simțeam pe mine, nu puteam simți pe nimeni. Întrețineam această experiență spunându-mi des, în fiecare clipă, că viața este periculoasă, că viața în corp doare, că durerea este scârboasă și inacceptabilă, că oamenii sunt răi, că pământul este mizerabil, ca trupul este defect și urât, că sunt singură, părăsită și abandonată de un Dumnezeu indiferent (care chiar dacă m-a creat, mi-a întors spatele)… și câte și mai câte…

Adevărul este că nu îmi păsa de nimeni. Nici de mine, nici de altcineva. Și mă bucur că pot să vă împărtășesc asta fără să îmi pun cenușă în cap. Adică fără să mă judec. Pentru că acum știu că toți trecem prin valea asta. Ne naștem inconștienți. Venim pe lume și uităm cine și ce suntem. Ne închidem în cazemate și ne baricadăm. Trăim separați de Întreg și asta ne face viața foarte aspră. Dar teribil de bogată în învățăminte și nestemate. Și mai cred că toți intuim aceste asprimi înainte să ne naștem. Și totuși alegem să o facem. Iar asta dovedește curajul și măreția fiecărui suflet întrupat pe acest pământ.

Vine un moment, în viața fiecăruia, când se naște a doua oară. Asta trăiesc eu acum. Renasc și mă întorc acasă. Acasă. Ce dor mi-a fost! Aleg să îmi locuiesc corpul. Să onorez Mama, Marea Mamă. Să îmi simt inima. Să simt. Să mă simt. Să vă simt. Aleg să-mi recunosc Tatăl. Marele Sursa. Aleg să ascult. Să mă deschid. Să primesc și să (mă) dăruiesc.

Azi este 10 septembrie. Este prima zi dintr-un capitol nou pentru mine. Am început ziua cu o meditație superbă inspirată de Agnis (Horia Francisc-Țurcanu – Lumina aurie a Maestrului). Îmi iau acest angajament, față de mine și față de voi, că îmi încep fiecare zi cu o medidație-rugăciune prin care să mă conectez profund cu sufletul meu și cu sufletele voastre, ale tuturor. Să îmi aduc aminte că eu sunt lumea (așa descriu Iubirea acum). Să simt întreaga Existență cum pulsează. Să ascult. Să primesc inspirație de la Tată. Să rostesc Adevărul. Și să creez experiențe (de orice fel) din spațiul sacru al Inimii onorând Adevărul.

Așa cum nu devin zveltă după trei sesiuni de mișcare, știu că este nevoie de practică și de disciplină în viața mea pe toate planurile, inclusiv în relație cu Vocația mea. Știu că voi fi stângace și mă voi poticni de multe ori. Este în regulă. Mă bucur de fiecare pas pe acest drum. La fel cum ne învață copiii noștri. Pentru că acum știu că sufletul meu și al vostru recunoaște și onorează adevărul din intențiile și creațiile care curg prin mine și prin fiecare dintre noi. Practica îmi va șlefui rafinamentul. Am încredere și răbdare.

Atunci când te doare viața, când ai căzut și ai fața toată în pământ, când mintea-ți turuie înnebunită pe repeat o idee îngustă… când reușești să ridici ușor ochii din pământ și te hotărăști să ceri sprijin, eu te văd și îmi pasă de tine. Și chiar dacă anumite gesturi, vorbe, acțiuni încă îmi for fi stângace… o să-mi simți prezența autentică.  La fel ca rănile trupești și sufletul nostru are nevoie de îngrijire. Îngrijire blândă, vindecătoare, curată. Aceste este angajamentul meu față de mine și față de tine. Să fiu prezentă. Aici. Acum. Să mă simt, adică să te simt. Să mă recunosc, adică să te recunosc. Să hrănesc conexiunea vie cu tot ceea ce este.

În curând copiii încep școala. Este un amestec de trăiri la mine și la noi toți. Ce înseamnă școala acum pentru copii și pentru toți cei implicați, părinți și dascăli, ne reflectă adevăruri. Pe care le putem schimba dacă ni le asumăm. Împreună. Nu judecățile acre ne salvează. Și nici comentariile lungi și justificative. Noi toți împreună am creat această școală, școala așa cum există ea azi. Fiecare a pus umărul. Conștient sau inconștient. Simțind ce am creat împreună, putem să înțelegem la ce ne-a folosit. Și putem apoi să schimbăm ceea ce este de schimbat. Și da, multe sunt de schimbat în școala noastră, așa-i?

Am încredere că ne amintim, fiecare la timpul său, că educația este o cale sacră, unică pentru fiecare copil. Am încredere că recunoaștem nevoile reale ale copiilor noștri…

Copiii au nevoie de prezența noastră. Reală, autentică. Au nevoie să fie văzuți. Auziți. Îmbrățisați. Au nevoie să se exprime. Așa cum simt. Și au nevoie să creeze. Cu bucurie. Au nevoie să se joace. Au nevoie să simtă viața. Pe propria piele. Au nevoie și dreptul să greșească. Să râdă. Să plângă. Să urle. Să se plictisească. Să fie așa cum sunt. Au nevoie să trăiască. Căci educația, ca și viața, este o cale sacră, unică pentru fiecare copil în devenirea sa ca OM.

Mulțumesc pentru imagine, Pixabay 😊

Mă înclin, oameni buni!