Astăzi este o zi ploioasă în București. Și ploaia cade parcă mai greu și ne spală. Pe deasupra și pe dedesubt. În zile ca acestea ies adevăruri groase la iveală. Este o taină doar de nori știută. Noaptea m-a purtat prin pivnițele sufletului unde am dat de fel și fel de conținuturi vechi și reziduuri. M-am trezit dimineață conștientă că am ceva de spălat în mine. Și în timpul practicii matinale mi-am dat voie să simt și să văd în mine ce este de integrat și apoi de transformat. Mulțumesc din inimă cercului de suflete curajoase cu care meditez în fiecare dimineață. Ce forță are acest Împreună sacru! Mă înclin, oameni buni!
Mi-am auzit inima șoptindu-mi că o credință veche și-a încheiat misiunea în mine și în lume și a venit momentul transformării.
Credința că viața este un concurs.
Este foarte puternică în mine. Sau mai bine zis a fost. Pentru că pe măsură ce o recunosc în mine mă reconectez cu puterea de a o transforma. “Viața este un concurs” este o credință veche, profundă în mine și intuiesc în mulți dintre noi. Este suficient să ne uităm la sistemele lumii, toate create de noi, și o putem recunoaște. Aleg astăzi, în această magică zi transformatoare, să renunț la această credință. O las să moară în mine.
Octombrie este o luna în care onorăm moartea.
Onorez moartea și potențialul ei transformator. Renunț, dizolv în mine această groasă credință și toate cele ce au crescut și s-au hrănit din ea. Viața este un concurs se sprijină pe o credință la fel de veche sau poate mai bătrână. Se sprijină și se hrănește pe ideea că inima Lui Dumnezeu este îngustă, mică, strâmtă. Încap foarte puțini în Inima Sa. Doar cei merituoși. Doar premianții. Doar cei care câștigă concursurile vieții. Este atât de puțin spațiu în inima Lui Dumnezeu că de-abia încape un podium. Și pe podium urcă doar câștigătorii.
Aceste credințe au născut și au hrănit în mine comparațiile, invidia, frica și disperarea. Mi-a fost frică că rămân în urmă. Mi-a fost frică că alții mi-o iau înainte. M-am comparat cu toți cei din jur. M-am cântărit în fiecare zi. Mi-am dat note. Am creat un sistem de clasificare a oamenilor. M-am prefăcut de multe ori că mă bucur de reușitele celorlalți. Când de fapt succesul lor mă ustura pe dinăuntru. Chiar și a celor foarte apropiați. Pentru că de fapt sufletul nu poate face o diferență. Modul în care mă bucur pentru familia mea este același mod în care mă bucur pentru întreaga lume. Atât de mult cât iubesc copiii născuți prin mine, tot atât de mult iubesc toți copiii lumii. Pentru că sufletul nu poate desface iubirea. Nu face diferențe între apropiați și lume.
De multe ori am pus piedică. Văzut și nevăzut. Conștient uneori, dar mai ales inconștient. Am căutat să-l împiedic pe celălalt să mi-o ia în față. Dacă celălalt reușea să rafineze mai profund în sine anumite virtuți, anumite calități, mă ofileam în mine. Foarte greu și rar am reușit să mă bucur cu adevărat de succesul și progresul cuiva. Nici mie nu aveam curajul să-mi recunosc acest lucru căci mă prefăceam atât de bine. Îmi puneam măști peste măști. Sub zâmbetul de plastic era un rânjet. Și sub rânjet un strigăt. Strigătul născut din disperarea că am rămas în urmă. Că am să rătăcesc în umbra Lui Dumnezeu, căci în inima Sa, nu-i așa, este loc doar pentru premianți.
Pe aceleași credințe se sprijină bârfa și toate judecățile și denigrările pe care le facem celor din jur. Ne folosim de vulnerabilitățile celorlalți. Le dezvăluim uneori fără să avem acordul lor. Le transformăm în pretext ca să ne scuzăm interior și exterior propria comoditate. Ca să ne menținem lenea și superficialitatea. Ei lasă, că nici vecinu’ nu-i mai breaz. Uite că nici el nu curăță grădina. Și uite așa mai stau nițel în propria băltoacă.
Acum știu și recunosc că viața este foarte bogată. Împlinitoare. Surprinzătoare. Sacră.
Viața este simplă. Dar nu comodă!
Nu este netedă. Cum am avut pretenția mulți ani să fie. Și de asta m-am certat cu durerea. Am judecat-o și am fugit de ea. De asta m-am certat și cu munca. Cu adevărata muncă. M-am prefăcut că muncesc și am fost pierdută în faceri de tot felul. M-am prefăcut că sunt ocupată, atât de ocupată că nu am timp să mă ocup de mine. Iar acum știu că adevărata mea treabă în această lume este să mă ocup de mine.
Asta este Vocația mea. Să mă primenesc pe mine. Și schimbându-mă pe mine, se schimbă întreaga lume în mine.
De ieri am început să joc șah cu fetele mele. Învăț jocul o dată cu ele, pentru că nu am jucat până acum. Prima partidă a fost cu Erika. Și curios sau nu, am ajuns pe tablă amândouă la finele jocului cu regii. Am considerat partida câștigată de amândouă. Așa recunosc și șahul Vieții acum. Toți regii câștigă în această călătorie. De fiecare dată când un om crește pe interior, cresc prin el toți oamenii. De fiecare dată când unul dintre noi se împiedică, ne împiedicăm toți cu el. Nu rămâne nimeni în urmă.
Pentru că înaintăm Împreună!
Și orice virtute se rafinează într-un om, strălucește apoi mai profund, mai puternic în noi toți. Da, recunosc că fiecare Om este Rege al regatului său. Și fiecare regat este sacru. Bogat. Valoros.
Omul devine Rege când se trezește.
Când renaște și este pregătit să-și onoreze și să-și deschidă coroana. Iese din cazemată și este copleșit de frumusețea și puterea regatului său. Regăsește fântâna Cunoașterii în inimă. Se reconectează cu Iubirea care curge în interior. Își aduce aminte ceea ce este. Recunoaște iubirea Lui Dumnezeu care îl învăluie în fiecare clipă. Și L-a învăluit dintotdeauna.
Photo by Roma Kaiuk on Unsplash.
