Există calea onestă, calea dreaptă, calea cu inimă. Ea este accesibilă fiecăruia dintre noi și este singura cale care hrănește sufletul. Calea cu inimă este Acasă. Când rătăcim prin lume, dezrădăcinați de calea inimii noastre, sufletul e flâmând și însetat. Ajunge să-i fie atât de dor de Acasă, încât începe de disperare să caute firimituri de lumină peste tot. O picătură, oricât de mică, este mai bună decât nimic. Rătăcim și ne lăsăm seduși de tot felul de comercianți care ne vând capsule de lumină pe prețuri exorbitante. Ne lăsăm păcăliți și facem nenumărate pacte păguboase. Explorăm diferite scurtături de la calea cea dreaptă. Căutăm să furăm puțină lumină de oriunde. Și devenim experți în hoții mici și mari. Repetăm jocul până într-o zi când ne trezim. Și (ne) recunoaștem. Și acum, da, putem îmbrățișa calea cu inimă. Ne-am primenit și ne-am șlefuit. Pentru că ceea ce ne susține pașii pe calea dreaptă este integritatea. Întegritatea asumată, născută din experiență directă. Toate jocurile, toate scurtăturile pe care le-am explorat, ne-au ajutat să recunoaștem valoarea integrității. Și nu mai facem tranzacții cu lumină, renaștem devenind lumină. Recunoscând râul Existenței în inimă, sufletul se potolește, praful se risipește și nu mai bântuim prin lume cerșind ceea ce avem deja (și am uitat). Când ne trezim, devenim conștienți de ceea ce suntem. O mai numim maturizare. Și astfel creația se recunoaște pe sine și devine creator. Ne întoarcem Acasă, pășind pe calea cea dreaptă plini de vânătăi și cicatrici, dar cu spatele drept, privirea limpede, mâinile goale.
Ne naștem inconștienți și renaștem conștienți. Renașterea este accesibilă prin experiență directă. De aceea viața pe pământ este un mare dar și o adâncă binecuvântare. Așa cum ne-a arătat și Hristos. Renașterea este posibilă doar prin întrupare, prin experiență directă recunoaștem adevărul. Și toate urmele, poveștile și mărturiile celor care au traversat această poartă ne acompaniază și ne inspiră în experiența noastră. Asemeni unor felinare, ne indică și ne marchează repere pe drum.
Există diferite scurtături de la calea cea dreaptă. Sunt ca niște văi. Unele sunt mai simple, altele sunt foarte provocatoare. Indiferent în ce vale rătăcim, nu suntem niciodată provocați de puteri mai mari ca noi. Evident că ne ia un timp să ne dăm seama de asta. Dar nu-i grabă pentru că viața nu e concurs. Și sufletul nostru are un ritm propriu pe care Existența îl onorează și nu îl forțează. Trăim momente line și momente aspre. Dar nu-i bai pentru că viața nu este o curgere de mângâieri. Și nu trebuie să ne simțim minunat tot timpul (așa cum am crezut mult timp). Căci cum am putea recunoaște bunătatea dacă nu am gusta răutatea.
Astăzi aleg să vă împărtășesc câteva rânduri despre o vale aprigă. Intuiesc că este aprigă pentru mulți dintre noi. Cu siguranță este pentru mine și pentru o domniță curajoasă care am explorat-o ieri. Este vorba de valea groazei. Stai puțin cu acest cuvânt… Groază.
Groaza este o emoție, o trăire, foarte intensă care îl strivește pe cel care o trăiește (și pe cel care o stârnește!). Și sufletul, câlcat de laba cea grea și mare a groazei, se sparge și se preling din el fire de lumină. Cu care se hrănește prădătorul. Cel care a creat-o. Groaza este o scurtătură. O hoție groasă. Menită să fure lumina celorlalți. Groaza este creată de aspectele nemântuite din noi. Care rătăcesc în disperare și nu văd nicio altă cale posibilă. Aceste aspecte nemântuite se nasc și se hrănesc cu tot ceea ce negăm interior. Judecățile de sine alungă părți de suflet din casa inimii. Și aceste părți exilate ajung să se înfometeze așa de adânc încât să acceseze căile necinstite, disperate. Cum este valea groazei.
Până când ne trezim. Trezirea o mai putem numi moartea inconștienței. Renaștem. Și (ne) recunoaștem. Primim în templul inimii toate părțile sufletului nostru. Nu rămâne nimeni și nimic pe afară. Totul este primit, integrat, onorat. Aspectele nemântuite se întorc acasă și mor în pace (adică se dizolvă și se transformă). Și așa sufletul se vindecă de răni. Toate acele răni pe care le-a creat celorlalți, stârnind groază, de fapt și le-a creat mai întâi lui însuși. Rămân cicatrici. Cu valoare neprețuită. Cicatricile vorbesc despre adevăruri trăite… și ne permit să recunoaștem calea inimii, calea cea dreaptă!
Am vorbit, cu iubire pentru mine, adică pentru noi toți!
Mulțumesc, Pixabay, pentru imagine.
PS1 Această scriere are o continuare. Care o să vă surprindă și o adâncească reflecții și revelații interioare. Pentru fiecare. După cum alege și are nevoie.
PS2 Această scriere face parte din capitolul Care sunt nevoile noastre reale? Este întrebarea cheie cu care mă dansez prin adâncuri în această perioadă și despre care aleg să scriu și să împărtășesc. Pentru că adevărul, odată recunoscut și asumat, are nevoie să curgă în lume. Așa cum m-am angajat și am împărtășit în crezul meu…
Aleg să onorez Lumina, Pământul, Soarele, Viața! Să culeg darurile pământurilor interioare și să le împărtășesc Lumii cu încredere, cu bunătate, cu generozitate, fără să țin nimic pentru mine…
Să ies din cazemată, să dau vălurile la o parte și să mă las văzută, să-mi las vocea să prindă consistență și fermitate, să transform șoaptele în cântec, să ies din spatele cortinei și să mă prezint, așa cum sunt, pe scena fabuloasă a acestui Univers gigant!
Da, merit și merită să fiu aici!
