Indiferent de forma muncii mele (rol, funcție, domeniu), rezultatele mele cresc pe măsură ce mă dezvolt. Asta înseamnă că cel mai valoros lucru pe care pot să-l fac pentru munca mea este să mă dezvolt. Să mă ocup de mine. Acum știu că este cel mai elegant și nobil mod de a servi comunității în care trăiesc.
O zona de dezvoltare foarte importantă pentru mine este antrenarea vigilenței. Vigilența este mai mult decât o calitate. Este o distincție. Vigilența este un amestec viu între prezență, atenție în interior și in exterior și încredere.
Vigilența este cea care îmi permite să privesc prin perdeaua seducătoare a aparențelor. Aparențe create de multe ori de mine. Indiferent ce explorez, analizez, observ, ignoranța și rezistența mea de a privi realitatea așa cum este crează aparențe. Aparențele transformă esențele după cum am eu nevoie. De dragul unor idei și credințe la care țin foarte mult. Dacă esențele nu sunt modelabile, aparențele da. Pot să dau orice formă unei experiențe, confirmându-mi în acest fel o credință, o convingere.
Mai sunt poate și situații în care esențele crează aparențe care testează, antrenează, întăresc vigilența observatorului. Căci existența, realitatea ne respectă ritmul. Și fiecare pas vine la timpul lui. Adică după ce am copt în interior spațiul necesar.
Aleg să privesc munca (și întreaga viață) ca fiind o experiență fabuloasă. Un privilegiu. Nimic nu este greșit. Nu lipsește nimic. Fiecare fir al realității mele este cusut cu Adevăr. Cu sens. Cu valoare. Cu esențe. Chiar și când nu văd asta. Sedusă de vreun joc interior al aparențelor…
PS: Reflectez deja la următoare scriere. Vă împărtășesc de acum că este vorba despre disciplină. Ups! Strașnic subiect. Pentru mine în primul rând. Întotdeauna în ceea ce scriu este despre mine. Și de-abia am început să mă cunosc. În esențe, nu doar în aparențe.
